Janek își dădu seama cu groază că această viață pe care până atunci o văzuse ca propria soartă îi părea brusc de neimaginat. Așa îi blestemase sufletul lăcomia după aur la patul de moarte al surorii lui.

Uită de spaimă, ca și cum nu ar fi nutrit-o niciodată, pentru că era ademenit de perspectiva de a fi părtaș la același mister ca acest bărbat, și cuțitul îi căzu din mână.

Îi ceru alchimistului să îl lase să se mai ducă o dată la mormântul surorii sale, pentru a-și lua adio, după care va intra în slujba lui. Bărbatul îi dădu voie, dar îi ceru să nu sufle nimănui vreo vorbă despre aceste lucruri. Janek jură că așa va face, dar pe drum către mormântul Lenkăi întâlni un prieten vechi, căruia îi povesti totul, prietenul jurând la rândul lui că nu va povesti mai departe.

Prietenul nu își ținu jurământul și se duse la confesional și spuse tot. Preotul îl înștiință pe episcop și curând în localitate sosiră călăreți care îl căutară pe Mengedder. Aceștia descoperiră coliba lui goală și trebuiră să se mulțumească doar cu spusele unora, care văzuseră un bărbat înalt, cu un tânăr, călătorind într-o căruță, ce se îndreptau către est, dar nimeni nu știa încotro. Unul credea că spre Silezia, altul, spre Lituania, iar un al treilea susținea că se îndreptau spre Estonia. De fapt, alchimistul și ucenicul lui nu au mai fost văzuți și se prea poate ca în cele din urmă diavolul să le fi luat sufletele.

Când se întoarse acasă, Hendrik era complet răvășit din cauza acestei povești, a acestei legende, pentru că asta era de fapt. A doua parte a seminarului îl epuizase, în cap răsunându-i necontenit acest nume: Mengedder… Mengedder… Mengedder…

Ajunse târziu, Miriam și bebelușul dormeau. Hendrik scoase copiile și le mai citi o dată. Numele acesta nu avea cum să fie o coincidență.

Nu putea să scape de impresia că în spatele întregii povești era mai mult decât îi spusese Adalbert. De altfel, se și îndoia de faptul că fratele lui fusese partenerul potrivit de discuție.

Și îl mai enervau și marotele acestuia. Adalbert închiriase din anii studenției o cameră la doi bătrâni, soț și soție, din Geneva, unde nu avea telefon, ci doar fax. Pentru că soneria unui telefon l-ar deranja din sacra lui concentrare asupra unei importante probleme de fizică! Teoretic, putea suna proprietarii casei, dar aceștia vorbeau doar franceza. La biroul lui de la CERN, Adalbert își închidea telefonul, ceea ce nu era un lucru neobișnuit, pentru că acolo primea doar e-mailuri. Dacă i-ar fi trimis un e-mail, l-ar fi auzit peste o săptămână, așa că prefera să îi trimită un fax. Cu rugămintea de a fi sunat, ca întotdeauna.

Și Adalbert l-a sunat luni seara.

— Ce este? îl întrebă acesta cu tonul lui extrem de plictisit.

Hendrik îl ignoră și îi relată noua lui descoperire: cartea cu legenda lui Mengedder.

— Hmm…, făcu deloc impresionat Adalbert. Eu cred că ar trebui să te hotărăști până unde vrei să mergi cu prostia asta cu alchimia. Dacă ai de gând să strângi un teanc de scrieri de felul ăsta, sper că nu intenționezi să mă suni pentru fiecare.

— Acum mă interesează doar această legendă, ripostă Hendrik. Pentru că are legătură cu cealaltă, pe care ți-am arătat-o.

— Da, și? Autorul acela necunoscut a scris mai multe povești, nu doar una. Ce ți se pare neobișnuit? Din câte știu eu, scriitorii fac așa ceva.

— Și dacă acestea sunt niște legende care au un sâmbure de adevăr? insistă Hendrik. Ca…

— Știu, Troia, îl întrerupse Adalbert. Să îți zic de acum înainte Heinrich?

— Am răsfoit-o astăzi, continuă Hendrik mai repede, pentru că avea senzația că răbdarea fratelui său era pe sfârșite. Acest argint dur amintit în text există în realitate, este o combinație de argint și mercur. Ag2Hg3, cred eu. Este vorba despre un mineral fărâmicios denumit și landsbergit. Se exploatează în Munții Metaliferi și este cunoscut din secolul al XII-lea. A existat și un rege cu numele Johann al Boemiei. A fost încoronat la 1311, dar provenea din Luxemburg și, potrivit Wikipedia, i se spunea într-adevăr „regele venetic”.

Adalbert oftă.

— Da, da, bine. Trimite-o, o să văd eu. Și ai putea să încetezi să îmi mai expediezi pliante. Au ajuns.

— Am vrut doar să știi că eu…

— Între timp am aflat.

A doua zi, Hendrik a făcut cópii după ambele povești, cea din cartea furată și cea nouă, le-a introdus într-un plic gros și le-a expediat. Dar a părăsit poșta cu senzația apăsătoare că nu le trimisese cui trebuia.

I se părea că soarta îi pusese în mâini ceva cu adevărat, dar cu adevărat măreț.

Și că el făcuse mult prea puțin pentru acest ceva.

•

Karl Windauer îl sună din nou entuziasmat.

— Ce seminar formidabil! tună el în receptor, la urechea lui Hendrik, care o ținea în brațe pe Pia, care adormise liniștită. Ați depășit cele mai îndrăznețe așteptări ale mele, Herr Busske. Sunteți un geniu, nici nu pot spune altfel!

Era clar că acest om îi devenise fan.

— Ascultați-mă pe mine, trebuie să faceți mai multă agitație, continuă Windauer. Scrieți o carte! Neapărat. Dați interviuri! Apăreți la televizor cât mai curând posibil. Vă pot mijloci niște legături, dacă vreți.

Desigur că Hendrik voia. Dar ideea unei cărți îi repugna. Conceperea materialelor pentru seminar fusese un chin. Și nu scrisese decât cel mult optzeci de pagini.

— Și în orice caz, trimiteți-mi un teanc de pliante. Le împart oamenilor, bazați-vă pe mine!

Avea dreptate: trebuia să profite de acest start reușit. Hendrik negocie alte seminare cu hotelurile, tipări pliante și îi trimise imediat lui Windauer o cutie întreagă. Iar cererea crescu simțitor, sosiră îmbucurător de multe înscrieri pentru toate seminarele planificate.

De la Adalbert nu primi nicio veste.

Totuși, noua afacere a lui Hendrik avea încă baze financiare șubrede. De aceea hotărî să înceapă încă un proiect, să editeze o publicație bursieră.

La WCM erau abonați la