câteva astfel de publicații. De câte ori îi cădea una în mână era uimit de costul ei. O firmă elvețiană tipărea o publicație săptămânală al cărei abonament costa câteva mii de franci pe an. Alte publicații americane erau și mai scumpe, dar toate aveau clienții lor. Deviza părea să fie „cu cât mai scump, cu atât mai bine”.

Ideea îi venise când găsise o ofertă de închiriere a o jumătate de milion de adrese aproape pe nimic. Reclama prin e-mail era controversată, pentru că exista tendința de ocolire a legii, de aici și prețul mic. În mod normal oamenii reacționau mai puțin la reclama prin e-mail decât la cea prin scrisori, dar, pe de altă parte, trimiterea mail-urilor costa foarte puțin. Merita totuși să încerce.

Hendrik căută o acțiune necunoscută, volatilă – adică o acțiune al cărei curs era supus unor oscilații rapide și puternice – și împărți adresele în două grupuri. Destinatarilor din primul grup le trimise un e-mail în care făcea reclamă nu doar revistei lui bursiere, ci ca o demonstrație, prognoza că în următoarele două săptămâni valoarea respectivelor acțiuni va crește. Destinatarilor din cel de al doilea grup le expedie același mail, însă cu prognoză negativă pentru aceleași acțiuni.

Două săptămâni mai târziu valoarea acțiunilor crescuse enorm. Excepțional. Acum Hendrik împărți primul grup, deci destinatarii cărora le prognozase creșterea, din nou, și la jumătate dintre ei le trimise recomandarea de a păstra acțiunile, pentru că acestea vor crește în continuare, iar pe destinatarii din cealaltă jumătate îi sfătui să scape de ele rapid, pentru că acțiunile vor scădea.

După alte două săptămâni într-adevăr cursul acțiunilor a scăzut, chiar dacă nu dramatic. Dar acum Hendrik dispunea de 125.000 de adrese de mail, ai căror posesori văzuseră cu ochii lor că el făcuse două prognoze corecte consecutiv. Acestora le trimise câte un e-mail de completare, prin care își susținea prognozele cu tot felul de bla-bla-uri alchimiste frumos ambalate, menționând și seminarele lui și mai ales făcând reclamă publicației sale bursiere. Aceasta urma să fie ultramodernă. Putea fi primită pe e-mail la fiecare două săptămâni pentru numai trei sute cincizeci de mărci pe an. Încheie cu asigurarea că prețul senzațional era promoțional, valabil doar pentru cei care se abonau în termen de patru săptămâni.

Și chiar a funcționat. În perioada promoției a primit peste o sută de solicitări de abonament, ceea ce a însemnat un aflux de bani pe cât de îmbucurător, pe atât de liniștitor.

Conținutul revistei bursiere reprezenta cea mai mică problemă. La fiecare două săptămâni fixa paginile de bursă din Frankfurter Allgemeine Zeitung pe un panou, în care arunca săgeți de dart roșii și verzi: verdele însemna creștere de curs, roșul scădere. Firește că totul trebuia garnisit cu niște fraze și învăluit cu „pe de o parte” și „pe de altă parte”, și mai ales, pe cât posibil, cu exprimări ambigue. Asta era o chestiune de exercițiu. Hendrik solicitase câteva exemplare de probă, gratuite, ale altor publicații bursiere, de unde a învățat jargonul uzual. A făcut o introducere generală referitoare la situația economică și un disclaimer conținând doar recomandări pentru care nu oferea nicio garanție.

La reclamații nu se aștepta. Nu, de când citise despre o încercare în care cercetătorii au pus cimpanzei să ia decizii în materie de acțiuni, iar portofoliul acestora l-a depășit pe cel al unor guru ai bursei bine dotați. Hendrik își spusese că nici săgețile lui de darts nu puteau fi mai proaste.

•

Pia era un bebeluș foarte cuminte și răbdător. Timpul petrecut cu ea era pentru Hendrik ca o excursie într-o altă lume mai bună, deși nu făcea altceva decât să îi schimbe scutecele. Se crease între ei însă o legătură pe care nu o putea explica pe deplin. Dar chiar trebuia să înțeleagă totul? Uneori, când era sătulă și curată, nu putea să adoarmă, dar dacă o lua în brațe închidea ochii fericită. Nimeni nu putea să explice cum de se întâmpla asta.

Miriam era uneori de-a dreptul geloasă.

— Se petrece ceva ciudat când sunteți împreună, spusese ea odată.

Din când în când era solicitat pentru interviuri. Dar puține se concretizau. Televiziunea regională a aranjat o întâlnire, a amânat-o de trei ori și în final a revocat-o. Primul ziarist cu care a discutat i-a spus că va vinde interviul unei reviste, dar încă nu știe la care. Când Hendrik a primit exemplarul de control, a constatat că era o revistă ezoterică, în care interviul apărea alături de globuri de cristal și sfaturi feng-shui.

Și-a făcut speranțe deșarte și în privința unui interviu pentru una dintre revistele de marcă pentru bărbați, care făcea reclamă și pentru mașini de epocă, modă, ceasuri extrem de scumpe și alte chestii asemănătoare. Închiriase o suită la Frankfuter Hof și îl primi pe reporter acolo. Pentru discuție, îmbrăcă cel mai bun costum al lui și lăsă să se înțeleagă că seminarele erau doar o activitate secundară, el ocupându-se, de fapt, cu administrarea averii private.

Dar reporterul nu prea se interesă de seminarele lui Hendrik, ci mai ales de rolul alchimiei în zilele noastre și îl întrebă ce alchimiști l-au influențat în mod deosebit. Hendrik se enervă că își aminti numai de John Scoro. Avea și un laborator propriu? vru să știe reporterul. Nu, recunoscu Hendrik, ceea ce îl dezamăgi în mod vizibil pe interlocutor.

Redactoarea unei reviste pentru investitori l-a întrebat într-o discuție ce părere avea despre actualul dotcom-boom și cum a influențat regulile jocurilor economice pe internet?

— Deloc, răspunsese Hendrik. Consider că este vorba despre un balon de săpun, care va exploda în curând.

Ceea ce displăcu interlocutoarei, care întrebă din vârful buzelor:

— Există tendința de a rămâne în tiparele de gândire conservatoare la cei care se ocupă de alchimie?

Hendrik îi evită privirea sfidătoare, urmărind cum se derula banda magnetofonului.

— Nu știu cum se poate crede că digitalizarea ar putea anula legi ale naturii. De exemplu, aceea că obții câștig când încasezi mai mult decât cheltuiești. Multe dintre aceste firme vântură ideea că valabil ar fi contrariul, dar asta nu poate funcționa.

— Dar