— Wall Street-ul vrea în primul rând să se vândă toate acțiunile, ripostă Hendrik.

Spre mirarea lui, interviul apăru, chiar dacă sub forma unui articol, în care era prezentat ca un retrograd și de modă veche, fără nicio perspectivă. Era trecut într-un fel de pagină umoristică a unui dosar mare deschis economiei secolului al XXI-lea.

— Nu vă faceți sânge rău, îl sfătui Windauer. Important este că numele dumneavoastră apare acolo și este scris corect. Plus că o poziție ce respectă tradițiile se potrivește mai bine unuia ca dumneavoastră, care vrea să ne împărtășească nouă, oamenilor de astăzi, înțelepciunea vechilor alchimiști.

Hendrik, consternat de temeinicia afirmațiilor susținătorului său, răspunse:

— Hmm… să sperăm.

— De altfel, multe mulțumiri, adăugă Windauer. Prin asta mi-ați amintit ce important este să îți dai seama când ar trebui să te retragi. Acum sunt pe val, dar am să fiu atent ca un linx, vă asigur!

Evenimentul care i-a schimbat cursul vieții a pornit de la un telefon primit într-o zi ploioasă de noiembrie. Miriam ridică receptorul:

— Alchimia bogăției, bună ziua. Numele meu este Miriam Wegmann, cu ce vă pot ajuta?

Fusese ideea lui Miriam să se recomande cu numele de fată, așa firma lor părea mai mare.

Hendrik scria textul revistei care trebuia să apară și ridică puțin privirea. Pia dormea.

— Da, imediat, spuse Miriam, după câteva momente. Apăsă tasta Mute și îl privi pe Hendrik: Cineva vrea să îți ofere un castel.

•

Așa cum convenise, în sâmbăta următoare Hendrik se duse la Burlingen ca să vadă castelul. Nu mai auzise de această localitate, care, de fapt, nici nu era atât de departe, constatase el uitându-se pe o hartă. În atlasul rutier locul nici nu era trecut, ceea ce însemna că era un sat minuscul.

Străbătu drumuri înguste, traversă văi ascunse între coline, împădurite. În aer plutea o ceață gri, rece, care făcea ca peisajul să pară ireal, din altă lume.

Ajunse și la Burlingen, care avea un centru cu case vechi, banal. Zări și zidul castelului, nesfârșit de lung, înalt, ros de timp. În spatele porții deschise, din fier forjat, se vedeau o alee din pietriș deschis la culoare și o grădină arătoasă, deși era noiembrie, cu o mulțime de arbori înalți, bătrâni, ce își întindeau în ceață ramurile golașe, cu ultimele frunze pe poale. Era un loc frumos.

Și firește castelul. Construit în secolul al XIV-lea, după cum îi spusese omul de la telefon. După aspectul exterior, clădirea masivă și impozantă părea mai curând un burg decât un palat, o fortăreață bine întreținută. Acoperișul strălucea în ploaie și părea nou, la fel ferestrele.

Hendrik pătrunse hotărât în curte și opri în dreptul intrării principale. Impresionantă clădire, se gândi el coborând din mașină. Secolul al XIV-lea? Înseamnă că fusese construită cam pe vremea când se petrecuse povestea cu fata și cu fratele ei, care devenise elevul lui Mengedder. Acest gând îi dădu fiori.

Ușa se deschise și ieși un bărbat lat în umeri, nu chiar tânăr. Părul des, odinioară blond, dar astăzi argintiu, aranjat într-o frizură demodată, îi dădea un aer de femeie bătrână. Îmbrăcămintea îi era mai curând rustică: pantaloni groși, pulover și o haină din tweed cu cotiere din piele.

Lui Hendrik îi păru oarecum cunoscut.

— Max Otto Westenhoff, se recomandă și îi întinse mâna dreaptă. Avea mâini puternice, cu bătături, obișnuite să apuce. Mă bucur să vă revăd, Herr Busske.

Hendrik își aminti de el.

— Ați participat la ultimul meu seminar, constată el surprins. La sfârșitul lui octombrie. A trebuit să plecați mai devreme. Pe atunci bărbatul purta un costum obișnuit, nu spusese mai nimic și luase harnic notițe. Doar că nu vă numeați Westenhoff.

Interlocutorul zâmbi.

— Vă rog să fiți îngăduitor cu această mică manevră diversionistă. Să fiu sincer, am participat nu cu scopul de a învăța cum să devin bogat, pentru că sunt bogat. Am fost la seminarul dumneavoastră pentru a vedea ce fel de om sunteți.

— Oh! exclamă Hendrik la fel de surprins ca de acel telefon.

Westenhoff vorbea încet și convingător, dar foarte repede, în adevărate cascade de cuvinte. Hendrik privi în jur.

— Așadar, sunteți proprietarul… a tot ce este aici?

— Da. Proprietar de castel și alchimist diletant, dacă pot spune așa.

— Înțeleg.

Deci așa stăteau lucrurile.

— Mai există așa ceva? Alchimiști? continuă Hendrik.

— Oh, da. Au existat mereu. O comunitate mică, împrăștiată în toată lumea, care ține legătura prin intermediul tehnicii moderne. Făcu un gest de invitare către ușă: Dar să intrăm, Herr Busske.

Mai întâi, au pătruns într-un hol impozant, cu armuri medievale așezate în colțurile întunecoase. Pe pereți atârnau tablouri imense, în rame aurite. Păreau portrete, dar erau zugrăvite în culori atât de închise, încât cu greu se putea distinge ce reprezentau. Au intrat apoi într-un salon intim, chiar locuibil, cu o podea splendidă din marmură și o masă foarte lungă, în jurul căreia erau nenumărate scaune cu spetează înaltă. La un capăt, lângă căminul în care ardea focul, era așezat un serviciu de ceai, modern, suedez după părerea lui Hendrik, și o tavă de argint cu prăjituri.

Westenhoff îl invită să ia loc și agită un clopoțel. Apăru o femeie bătrână, gheboșată, îmbrăcată în negru, cu o cană veche din argint pe o tavă. Le turnă ceai fără a scoate o vorbă și fără să-i arunce lui Hendrik vreo privire.

— Mulțumesc, Berta, îi zise Westenhoff femeii, care ieși luând și cana.

— Se ocupă de gospodărie, îl lămuri proprietarul castelului. Singura mea angajată permanentă.

— Înțeleg, răspunse Hendrik, curios să afle ce însemnau toate acestea.

Westenhoff sorbi din ceai.

— De fapt, cu cine am vorbit la telefon? Cu soția dumneavoastră? S-a prezentat cu alt nume, numele ei de domnișoară, nu? Râse și lăsă jos ceașca. Continuă: Aș vrea să știți că am făcut investigații. Firma dumneavoastră este prea nouă și prea mică pentru ca, după aprecierile mele, să aibă nevoie de secretară.

Hendrik se simți descoperit.

— Soția mea, da, recunoscu el și sorbi și el din ceai, mai mult ca să depășească momentul.

— Probabil că vă întrebați de ce vreau