să vă ofer un castel. De puțin timp ați intrat în atenția mea și ceea ce am descoperit mă face să vă propun să vă mutați cu familia aici. Mai exact, în casa grădinarului, aflată în spate. Nu ați văzut-o, am să vi-o arăt pe urmă, dar vă pot garanta că vi se va părea mai locuibilă decât castelul. A fost construită la începutul acestui secol, a suferit avarii în timpul războiului, a fost reconstruită și renovată nu demult. Nu vă faceți probleme, grădina este întreținută de o firmă, dumneavoastră nu aveți nicio obligație în acest sens. Da, bineînțeles că este a dumneavoastră, nu o mai folosește nimeni. Aveți un copil, nu este așa?

— Da, o fiică. În vârstă de șapte luni.

— Deci la anul va alerga. Va avea un teren de joacă mare și sigur. Westenhoff luă o prăjitură și continuă: Condiția esențială a acestui aranjament ar fi ca dumneavoastră să considerați castelul proprietatea dumneavoastră. El mușcă din prăjitură și adăugă: Îmi imaginez că, având în vedere ocupația dumneavoastră, ar fi chiar potrivit.

Hendrik îl privi extrem de mirat:

— Să spun că acest castel este al meu? Ce înseamnă asta?

— Exact ceea ce este. Vă veți trece numele la intrare. Pe hârtiile de scrisori veți tipări adresa Schloss Burlingen. Vă veți înregistra cu aceasta la firmele de curent, apă și telefonie. Și veți achita costurile respective, vă voi arăta facturile din ultimii ani. Asta ar reprezenta, să zicem, chiria. Se opri, dar imediat reveni: Nu e nicio problemă, bani am eu destui.

Hendrik nu putea scăpa de senzația că visa. Sau că nimerise într-o lume de basm. Mai întâi drumul prin ceață… și acum asta…

— Dar de ce? întrebă el. Sună frumos, însă este o ofertă cam neobișnuită.

— Da, da, firește, aveți dreptate. Westenhoff se rezemă de spetează și își uni vârfurile degetelor meditativ. Din motive pe care pentru moment nu aș dori să le menționez. Este o poveste foarte lungă, pe care cu certitudine vi-o voi relata într-o zi. Vreau să mă retrag în anonimat. Eu voi locui, dacă acceptați propunerea mea, aici în castel. Am câteva camere la etajul superior. Berta, de asemenea, dar nu ne vom face simțită prezența. Nu ne vom implica în viața cotidiană. Cum am mai spus, veți locui în casa grădinarului, dar într-un anumit cadru, pe care îl vom conveni la momentul respectiv. În plus, veți putea folosi și saloanele castelului. De exemplu, sala în care ne aflăm este potrivită pentru tot felul de ceremonii, de care în deceniile trecute, din păcate, nu a avut parte. Dar seminarele va trebui să le țineți în alte locuri. Castelul nu este potrivit pentru a găzdui un număr mare de oameni și nu poate oferi servicii caracteristice pensiunilor. Când veți veni acasă, puteți trece fără probleme prin castel. Când plouă, este și drumul cel mai potrivit. Apropo, există o alee cu pietriș, care îl ocolește, făcută de curând, cu ocazia lucrărilor de renovare. Automobilele le veți putea adăposti în garaj, fostele grajduri transformate, unde are loc o colecție de limuzine. Și așa mai departe. Scopul aranjamentului este ca dumneavoastră să vă simțiți aici ca acasă, deoarece numai astfel puteți trece pentru restul lumii drept proprietar.

— Restul lumii care ar fi suficient să arunce o privire în registrul funciar, interveni Hendrik.

— Unde va găsi numele unei firme imobiliare cu sediul în Gibraltar, spuse Westenhoff surâzând amuzat. Practic este imposibil de aflat cui îi aparține proprietatea.

— Ah, bine gândit.

— Al doilea motiv pentru care v-am făcut această ofertă, continuă Westenhoff, este că sper că voi găsi în dumneavoastră un partener de discuții adecvat privind alchimia. Am auzit că vorbiți despre alchimie, Herr Busske, și remarc faptul că în dumneavoastră arde flacăra unui adevărat alchimist.

Hendrik făcu eforturi să nu se arate extrem de surprins.

— Credeți?

Era incredibil că lăsase această impresie doar pentru că își ornase seminarul cu nițel bla-bla ezoteric.

— Fără îndoială. Vă lipsește știința adevărată, vă lipsește adevărata experiență, dar aveți flacăra pasiunii. Acest lucru este cel mai important. Eu am o bibliotecă bogată pe tema aceasta, poate cea mai mare colecție de acest gen din Europa, adăugă el ezitant, aproape jenat. Și am și un laborator modest, cu instrumentele clasice. Ceea ce înseamnă că putem face și experimente.

Abia acum înțelese Hendrik că bărbatul în haina uzată de tweed chiar vorbea serios, și asta îl copleși de-a dreptul. Prin minte îi trecură noi teme, materiale de curs, reclame cu el fotografiat în fața castelului. Văzu adevărata sa adresă: Hendrik Busske, Schloss Burlingen.

— Doriți să vedeți biblioteca? Și laboratorul? îi propuse Westenhoff.

Să poarte ocazional discuții despre alchimie? Un preț minor, gândi Hendrik și răspunse:

— Da, cu plăcere.

•

La început, Miriam fu foarte sceptică. La telefon, Westenhoff îi păruse funest, iar oferta lui, extrem de bizară.

— Bărbatul acesta are gânduri ascunse cu tine. Să nu îmi spună nimeni că nu este așa.

— Evident că are gânduri ascunse, confirmă Hendrik. El vrea pe cineva alături de care visează să devină mare alchimist.

— Și rolul acesta vrei să îl joci tu?

— De ce nu? Gândește-te ce reclamă aș putea face seminarelor! Întinse brațele în față: Și în afară de asta, voiai să locuim într-o zonă verde. Te rog frumos, mai verde de-atât nu se poate!

— Dar nu la capătul lumii, murmură Miriam. Ai acolo unde să faci cumpărături? Există o grădiniță? O școală?

— Eu aș zice ca mai întâi să vedem.

Așa că merseră împreună la Burlingen și când Miriam văzu casă, și mai ales grădina uriașă și împrejmuită, fu de acord să se mute. Și păru că voia să își ascundă entuziasmul. Iar Burlingen nici nu era chiar atât de mic. În ultimele decenii se dezvoltase destul de mult. Avea un supermarket, o farmacie, chiar și o benzinărie. Un autobuz ducea copiii la școala din localitatea vecină și la o grădiniță. Acum, se gândea Miriam, depindea doar de ei cum se vor organiza într-un loc atât de spațios.

— Omul nu mi se mai pare de groază, îi declară ea lui Hendrik, după ce îl întâlnise