— Ne vom descurca, fu de părere Hendrik.

Și semnară contractul cu Westenhoff.

Se mutară la începutul lui ianuarie 2000, cu teama că nu le vor lipsi problemele tehnice inerente la schimbarea anului. A te muta într-un castel, glumi Hendrik, era o modalitate excelentă de a lua startul în noul mileniu. Chiar dacă acesta, strict vorbind, începea cu anul 2001.

Singura discuție aprinsă pe care Hendrik o avu cu Miriam fu când, fără să stea pe gânduri, el făcu un leasing pentru un automobil „Jaguar” – gri-antracit, cu scaune din piele, deschise la culoare, extrem de elegant. Și mai cheltui și douăzeci de mii de mărci pe garderobă, în cea mai mare parte costume pe comandă. Se justifică spunând că, din motive profesionale, trebuia să arate ca un proprietar de castel, adică bogat. Și că oricum în viitor vor avea nevoie de două mașini, astfel că Miriam putea folosi Volkswagenul.

— Bine, cedase ea în final. Dar de acum îți vei menține greutatea! Dacă te mai îngrași doar cu un kilogram, o săptămână vei primi numai mâncare pentru vegetarieni.

În schimb, deosebit de amuzant fu când tatăl lui Miriam își cără toată aparatura foto, pentru a face fotografii lui Hendrik la castel, pentru noile pliante. Acestea erau acum strict necesare, având în vedere noua adresă. Și astfel Hendrik poză îmbrăcat în diverse costume în fața Jaguarului și a castelului, cu picioarele depărtate în poarta castelului, în hol, lângă o armură, în marele salon, privind arogant, și în alte locuri. Miriam râdea, împiedicându-l să își păstreze o mină serioasă, dar fotografiile ieșiră totuși grozav. Lui Hendrik îi era greu să aleagă una dintre ele pentru pagina-titlu.

Mobilele lor vechi nu se mai potriveau cu noul domiciliu, păreau prea mici, prea ieftine. Acestea trebuiau înlocuite, măcar cu timpul.

De fapt, totul părea provizoriu. Casa grădinarului avea o anexă, în care odată se păstrau uneltele și aparatura. Hendrik fu de părere că aceasta, reamenajată, ar fi ideală ca birou de firmă. Cu acces separat, pentru a putea angaja la un moment dat și o secretară. Dar, deoarece lucrările trebuiau amânate până în vară, Hendrik amenajă temporar un birou într-una dintre încăperile de la mansardă. Din lipsă de spațiu, unele dintre cutiile lui ajunseră în beci, printre acestea aflându-se și cea care conținea copiile după cele două povești cu Mengedder.

La începutul lui februarie se anunță un fotojurnalist, care voia să facă un home-story despre Hendrik, adică să îl intervieveze în noul lui cadru domestic și să îi facă fotografii.

— Oamenii sunt interesați de dumneavoastră pentru că într-un timp scurt ați devenit proprietar al unui castel, se justifică acesta la telefon.

Lui Hendrik i se părea cunoscut și numele acestui ziarist; Ingo Holst lucrase pentru multe reviste importante: Spiegel, Stern, Bunte și altele.

— Aceasta este o șansă uriașă, îi spusese Miriam. Un astfel de articol, cu fotografii mari, poate să îți creeze o imagine care să te reprezinte mulți ani de acum înainte.

Știa asta de la tatăl ei: un asemenea material se păstra în arhivele de presă și era scos de fiecare dată când un ziarist cerceta temele respective.

Cu acordul lui Westenhoff au organizat ceea ce Hendrik denumise „Operațiunea Potemkin”: toată săptămâna dinaintea interviului și-o petrecură amenajând castelul în așa fel încât să arate cu adevărat ca proprietatea lor. Cel mai mult au transpirat trăgând o masă impozantă, foarte veche, de la intrarea principală până în încăperea ce se potrivea cel mai bine ca birou. Hendrik cumpără o mapă de scris scumpă din piele și un stilou și mai scump, puse pe birou o fotografie în care erau Pia și Miriam și un telefon modern și arătos. Cablul acestuia dispărea într-un loc din podea, ca să nu se vadă că nu era conectat la nimic.

Miriam decoră în acest timp cu sârg marele salon și câteva încăperi alăturate de la parter, pentru a părea locuite: jachete tricotate pe spetezele scaunelor, o pătură pe canapea, un set de tricotat și ziare citite pe o măsuță și jucării ale copilului „uitate” lângă picioarele mesei. Și înainte de toate ea aerisi și încălzi temeinic încăperile, pentru a alunga izul de mucegai de aici. Care în fotografii însă nu se vedea.

În dimineața zilei zero coborâră jaluzelele casei grădinarului, apoi Miriam plecă să își viziteze părinții, împreună cu Pia. Hendrik parcă spectaculos Jaguarul în fața castelului și așteptă. Din fericire, vremea ținea cu ei: era o zi rece, dar cu un soare strălucitor, lucru neobișnuit pentru luna februarie.

Ziaristul fu impresionat. Westenhoff nu se arătă, Berta servi ceaiul, mută ca totdeauna. Apoi Hendrik poză răbdător pentru Holst și aparatul lui de fotografiat. În discuția ce a avut loc în fața căminului evită cu măiestrie un răspuns la întrebarea directă privind mărimea averii („Înțelegeți că referitor la acest lucru nu vreau să intru în detalii…”) și sublinie că tot ceea ce obținuse datorează acelorași principii pe care le împărtășea cursanților în seminarele sale (exercițiul cu aurul interior, pe care între timp îl denumea transmutație, îl experimentase el însuși, așadar nu era o minciună) și, în opinia lui, oricine putea să îl învețe.

— Am citit că sunteți sceptic în ceea ce privește așa-numitul dotcom-boom, spuse Holst la un moment dat.

Deci acesta făcuse săpături și dăduse de interviul din publicația pentru investitori.

Amintindu-și de vorbele lui Windauer că i s-ar potrivi mai bine o poziție conservatoare, clătină din cap și răspunse:

— Corect. Acesta nu este un boom, ci o bășică. Este doar o chestiune de timp până va plesni.

Articolul a apărut pe 4 martie, o săptămână înainte ca NEMAX să fi atins punctul culminant. Apoi cursul s-a prăbușit, au izbucnit primele scandaluri publice, s-au înregistrat falimente spectaculoase. Brusc, Hendrik a devenit profet, cel care a știut de la început. Cele mai importante posturi de televiziune se călcau în picioare să îl invite în studiouri pentru comentarii privind evoluția situației.

Firește că Hendrik accepta invitațiile. În ce privește alchimia, în timp își dezvoltase un mod de