exprimare care, spera el, îl ferea de nebulozitatea obscurantismului. Argumenta că în alchimie sunt vehiculate, pe lângă tot felul de superstiții, pe care știința modernă le depășise între timp, și cunoștințe străvechi, iar misiunea lui era să le scoată la iveală și să le facă utile. Dar considera neproductiv să discute despre asta, fiind vorba despre lucruri ce trebuiau probate. În cazul în care era întrebat dacă nu este vorba decât despre credință, povestea celebra anecdotă cu laureatul premiului Nobel Niels Bohr. Acesta își montase deasupra intrării în casă o potcoavă și atunci când era întrebat dacă crede în așa ceva, răspundea că nu crede, dar fusese asigurat că îi poartă noroc.

După fiecare apariție la televizor era sunat de Karl Windauer, care îl copleșea cu laude. Acesta se retrăsese din Neue Markt la timp și investise ceea ce câștigase într-o firmă solidă, care furniza mașini de împachetat în toată lumea.

— Acum fac parte din consiliul de administrație, imaginați-vă! Micuțul Karl de la desfacere! Și totul vi-l datorez dumneavoastră și seminarelor dumneavoastră.

La seminarele anunțate nu mai existau locuri libere. A fost nevoie să întocmească liste de așteptare, să planifice alte seminare, să caute hoteluri cu săli mai mari pentru cursuri. Tatăl lui Miriam vându fotografiile lui Hendrik la diverse agenții și reviste și primi solicitări și pentru alte personalități, stilul lui fiind apreciat. Pentru acesta era o recunoaștere, deși cam târzie, după cum se vedea. Se putea spune că înflorea.

Punctul culminant l-a reprezentat un interviu în salonul cel mare, transmis de ARD în cadrul unei emisiuni dedicate personalităților. În mod paradoxal, deși îi adusese multe critici, deveni și mai popular. În orice caz, solicitările de înscriere au crescut în așa măsură, încât Miriam nu a mai făcut față. Trebuia să angajeze pe cineva care să o ajute.

Numărul participanților la seminare era în continuă creștere. Hendrik vorbea de treizeci, cincizeci, o sută și chiar mai mulți participanți pe weekend. Oare el radia încredere în sine sau aceasta se datora exercițiilor psihologice, cărora le dedica cea mai mare parte a primei zile de seminar? Astfel de exerciții aveau un efect pozitiv asupra multor participanți. Nu de puține ori se întâmpla să stârnească lacrimi ori cascade de râs, iar atmosfera la cinele comune era permanent exuberantă.

Aproape de fiecare dată Hendrik întârzia la masă cu câte o participantă, mai întâi pentru că aceasta mai avea întrebări, apoi pentru că le făcea plăcere. Și cu toate că își promisese ferm să nu îi mai fie infidel lui Miriam, ceda ispitei. Parcă la aceste seminare era altul decât acasă, ca și cum o altă persoană îi luă locul, o persoană complet străină.

Inițial avusese mustrări de conștiință. Apoi încercă să se consoleze cu gândul că nu o îndepărta pe Miriam. Oricum, de când născuse, ea nu mai era atât de receptivă la apropierile lui, lucru de înțeles din cauza muncii.

În cele din urmă el acceptă pur și simplu situația. Așa trebuia să fie. Era probabil un atribut al succesului său. Sau o patimă? Chiar și cu ideea asta se consolă, deși nu ușor. Cu primul pas greșit făcut la Zürich se rupsese un zăgaz, ce nu mai putea fi reparat.

Și se întreba: cum de lumea era făcută astfel încât nu puteai să îți satisfaci plăcerea? La ce se gândise de fapt Dumnezeu?

Și lumea era așa nu doar când venea vorba sex. Imediat ce obțineai ceva, începeai să te plictisești. Țelurile spre a căror realizare tinzi strălucesc ademenitor atâta vreme cât nu le-ai atins. După ce le atingi, toată strălucirea dispare în neant.

Și seminarele lui au devenit treptat o rutină. Între timp își făcuse un repertoriu de ziceri și glume care se dovediseră eficiente. Acum, un seminar nu mai era o aventură, ci semăna cu o piesă de teatru, pe care o prezenta în mod repetat. Ce palpitant fusese prima oară când îi supusese pe participanți la exerciții concepute de el! Totdeauna începea cu calcinarea, o noțiune din alchimie, despre care nu știa ce înseamnă, dar suna bine. Exercițiul îl luase dintr-o veche carte despre practica psihoterapeutică. Concentrați-vă asupra celei mai mari temeri a dumneavoastră legată de bani și bogăție. În ce parte a corpului o simțiți? Cum arată? Cât de mare este, ce formă îmbracă? Localizați-o și imaginați-vă cum aceasta se pietrifică, cum temerea dumneavoastră devine un obiect dur, mort. În exercițiul următor, denumit separarea, participanții trebuiau să își imagineze cum acest obiect împietrit este îndepărtat, după care se descompune în praf și cenușă.

Prima dată simțise el însuși cea mai mare teamă revoltându-se în stomac, prea puternică pentru a se lăsa calcinată. Temerea că se va face de râs, teama de strigătele: Vreau banii înapoi. Frica de eșecul ireparabil. Și ce ușurare când participanții plecară mulțumiți!

Între timp învățase să prevadă cum va reacționa aproape fiecare participant și rar existau cazuri care să îl surprindă.

Poate că și acesta era un motiv pentru care se lansase în acele flirturi. Erau o depășire a limitelor! Pășise pe terenul interzis! Senzații tari! Febra vânătorii, un surogat al strălucirii pe care o căuta.

— De ce? o întrebase într-o zi Hendrik pe o femeie care îl asedia; suplă, blondă, Juliane ori Juliette, nu își mai amintea.

Se întâmpla în Hamburg. De fapt, femeia nu era o frumusețe. Era lată în șolduri și avea un piept băiețos, fără sâni. În timpul seminarului fusese rezervată, așa că era surprins cât de expertă se dovedi după aceea.

— Mai întâi ca răzbunare pe soțul meu, pentru că mă înșală cu secretara lui, gemu ea. Dar și de plăcere.

— Nu, voiam să întreb de ce eu?

Ea se prăbuși pe pieptul lui și zise:

— Nu știu. Aveți ceva…

Femeia insistase să nu se tutuiască și îi și explică de ce:

— Că doar nu ne cunoaștem deloc.

•

Discuțiile cu Westenhoff pe tema alchimiei aveau loc la două, trei săptămâni, de cele mai multe ori miercurea seară sau joia. Pentru început, Westenhoff punea pe masa din bibliotecă o sticlă de vin bun. Un cămin electric ardea și