Întâlnirile lor aveau loc în cadrul elegant al bibliotecii, înconjurați de rafturi luxoase, care se înălțau până la tavanul înalt, adăpostind pe lângă foliante legate în piele scumpă, scorțoasă și multe registre, precum și ediții de buzunar zdrențuite. Singurul perete liber era împodobit cu un covor vechi, care părea pus pe dos. Hendrik își spusese că probabil avea fața roasă.

Goleau primul pahar în timp ce schimbau păreri despre direcția în care se îndrepta lumea. După mai multe pahare, luau câte o carte, citeau fragmente din ea, analizând în final semnificația acestora. Cărțile studiate de ei purtau titluri ca Despre generarea și nașterea metalelor, cum sunt acestea integrate în sol prin influența cerului, și care ar fi primul lor început (prima materia) ori Despre filosofia hermetică/Sau despre binecuvântata piatră filosofală, ori Cum produceau vechii înțelepți secretul suprem ori piatra, tomuri pline de praf, ale căror file îngălbenite scrâșneau când le întorceai, tipărite conform paginilor-titlu prin ani ca 1711, 1678 și chiar 1577.

La una dintre primele lor întâlniri Westenhoff îi arătase și laboratorul lui. Coborâseră pe o scară tocită din piatră în pivniță, care arăta ca o temniță. Laboratorul oferea însă o priveliște înduioșătoare, având tot felul de instrumente din alte vremuri, recipiente cu pereți groși din sticlă, creuzete și mojare din marmură, un cămin impresionant cu vatră și stive de lemn umed depozitate alături. Cu toate acestea, s-ar fi putut realiza un mic muzeu frumușel, însă ca loc de muncă nu părea a fi folosit.

Ce putea să spună pentru a nu părea nepoliticos?

Perplexitatea i se citea evident pe chip, astfel că Westenhoff zise repede:

— Eh, poate revenim mai târziu.

Apoi reveniră în bibliotecă și de atunci proprietarul castelului nu îl mai invită în laborator.

Odată, Westenhoff îi vorbise despre viața sa. Fusese orfan de război, nu își mai amintea părinții, ci numai căminul în care crescuse. Într-o zi fusese adoptat de proprietarul de atunci al castelului și de soția acestuia și astfel ajunsese să locuiască aici.

— Dar nici dumneavoastră nu aveți copii, nu? intervenise Hendrik.

— Da, recunoscu Westenhoff, și își drese glasul. Asta este de fapt o problemă. Trebuie să văd cum se poate rezolva…

Parcă nu i-ar fi făcut plăcere să se ocupe de acest aspect al vieții lui, așa că Hendrik nu insistă, mai sorbi de câteva ori din excepționalul vin de Bordeaux, păstră tăcerea câteva clipe, apoi întrebă:

— De fapt, cum ați dat de mine?

— Ah! exclamă Westenhoff și redeveni vorbăreț. Da, mă gândeam că într-o zi îmi veți pune întrebarea aceasta. De câteva decenii sunt client al unei firme care îmi trimite cópii după tot ce apare în media despre alchimie și despre alte câteva teme. Astfel, într-o zi mi-a căzut în mână un interviu cu dumneavoastră, în care ați menționat numele John Scoro. Am considerat remarcabil faptul, deoarece există puțini care au auzit acest nume. Ați putea să îmi spuneți de unde ați auzit de el?

Hendrik rămase cu gura căscată. Își amintea cu exactitate momentul în care, întrebat fiind ce alchimiști consideră importanți, avusese un lapsus. Nu îi trecură prin cap Paracelsus, Nicolas Flamel, Fullcanelli, Basilius Valentinus, Johann Friedrich Böttger sau Albertus Magnus, așa că răspunsese scurt: John Scoro. Deși nici măcar nu știa dacă nu era un personaj de ficțiune. Oh, și ce se mai necăjise că dăduse o mulțime de bani pe o suită la cel mai grozav hotel din Frankfurt doar pentru a face impresie! Și iată că acum se dovedea că nu fusese o investiție inutilă!

— De unde am auzit acest nume? repetă rar Hendrik, cu senzația că intrase pe un teren minat. Hmm… acum, dacă întrebați asta…

Nu, se hotărî el, nu va povesti nimic despre cartea pe care o furase și care i se furase. Oricum fusese doar o nuvelă, nu o operă serioasă despre alchimie.

— Am întâlnit acest nume în studiile mele de alchimie, dar cu toată bunăvoința, nu aș putea să vă spun când și unde, continuă el.

— Păcat. Ar fi fost interesant. Westenhoff arătă spre rafturile cu cărți de pe pereți, spre șirurile de volume îmbrăcate în piele, cu titluri aurite. Aici nu veți găsi acest nume. Colecția mea este mare, dar nici pe departe nu este completă.

— Adevărat, numărul materialelor este copleșitor, îl aprobă Hendrik, privindu-l apoi pe deasupra ochelarilor. Dar dumneavoastră de unde cunoașteți numele?

Privirea lui Westenhoff se pierdu în gol.

— Prima oară am auzit numele John Scoro la tatăl meu adoptiv. Care a fost și el alchimist.

— Așadar este o tradiție de familie, zise Hendrik, întrebându-se dacă nu cumva Westenhoff intenționa ca într-o zi să îl adopte.

— Da, tradiție de familie, se poate spune așa. Vinul pe care proprietarul castelului îl turnă în pahare părea în lumina falselor flăcări ale căminului aproape negru. John Scoro chiar a avut piatra filosofală. Așa se spune. Mi-a povestit tatăl meu. Totuși cineva i-a furat-o și a dispărut cu ea. Pe urmă Scoro, care până atunci făcuse cercetări pe cont propriu, s-a dus la alchimiștii celei mai vechi școli, în Egipt, pentru a se iniția în taina supremă. Acolo a aflat că piatra filosofală are o cu totul altă valoare, pe care alchimia occidentală nu o prea cunoaște. Puterea pietrei de a transforma metale nenobile în aur este doar un efect irelevant. Adevărata importanță a pietrei este cu totul alta.

— Are puterea de a prelungi viața, presupuse Hendrik, care își reaminti povestea din Boemia. Nu? Asta se spune?

— Da, dar nu la asta mă refer.

Hendrik ridică surprins din sprâncene, simțind tot mai puternic efectele vinului.

— Nu? Ci…?

Westenhoff se înclină conspirativ în față și întrebă cu ochi strălucitori:

— Dumneavoastră v-ați întrebat vreodată dacă lumea aceasta este lumea reală?

— Poftim?

— Ce ar fi dacă tot ce considerăm noi real ar fi doar umbra lumii reale? Asta nu ar însemna că noi ducem o existență ireală, precum o umbră, în loc să trăim cu adevărat? Ce ar fi dacă explicația pentru boli, vârstă, descompunere și moarte este