Numeroasele experienţe întreprinse de L. Vasiliev ş.a. tindeau să demonstreze ipoteza că informaţia telepatică ar avea ca suport undele electromagnetice de joasă frecvenţă. Dar izolarea prin incintă Faraday a subiecţilor nu a condus la blocarea undelor purtătoare de informaţie telepatică, aşa cum se întâmplă cu undele radio. Ipoteza lui Vasiliev nu apare totuşi prin aceasta infirmată, susţin alţi autori. Ca să blocăm o astfel de transmitere, ar trebui să izolăm subiecţii într-o cuşcă Faraday ale cărei dimensiuni să fie egale cu lungimea undelor purtătoare ale acestor informaţii, adică de ordinul miilor de metri, ceea ce, evident, nu a construit încă nimeni. Puthoff şi Târg, bazaţi pe datele actuale ale fizicii, cred că nimic nu poate contrazice ideea medierii telepatiei prin unde electromagnetice de joasă frecvenţă.

  După modelul comunicaţiilor prin intermediul radioului, B. Kajinski consideră telepatia ca fiind o radiocomunicaţie biologică între un "emiţător" şi un "receptor". Rolul central în această comunicaţie 1-ar avea sistemul nervos, care ar emite şi recepţiona unde bioelectromagnetice ultrascurte.

  La noi în ţară, G. Cartianu şi Rodica Strungaru au întreprins un studiu interesant al proceselor psihoinformationale. Analiza a o serie de date existente în domeniu u conduc pe cercetători la concluziile că "nu există nici o contradicţie a legilor actuale ale fizicii de a presupune că fenomenelor psihoinformationale le sunt asociate unde electromagnetice purtătoare de informaţie care se pot propaga la distanţă şi pot fi recepţionate şi decodate în sistemul nervos al unei alte fiinţe vii".

  Fizica modernă n-a rămas nici ea indiferentă la încercarea de înţelegere a unor fenomene din lumea psihicului. Dificultatea de a exprima procesele psihice prin prisma fizicii clasice a determinat comutarea câmpului de ipoteze în domeniul fizicii particulelor elementare.

  N. Kobosev face o foarte subtilă remarcă asupra substratului fizic al proceselor psihice. El observă că activitatea mentală este "riguros orientală, spontană şi vectorială". Aceleaşi demonstraţii vor duce totdeauna la aceleaşi concluzii. Ori de câte ori am demonstra teorema lui Pitagora am ajunge la aceleaşi rezultate, ni se spune în comentariul ipotezei lui Kobosev. Dar atomii şi moleculele cu care facem demonstraţie, deci cei cu care gândim, nu mai sunt aceiaşi, conform legii entropiei.

  Pentru ca rezultatul gândirii să fie totdeauna acelaşi, ar trebui să rămânem la acelaşi substrat molecular, ceea ce ar însemna ca pe plan fizic "particulele din care este făcut aparatul gândirii să se găsească la temperatura de zero absolut". Cum fenomenul nu este posibil, Kobosev ajunge la concluzia că mecanismul gândirii nu se poate realiza la nivel atomic şi molecular, ci în altă parte.

  Dar Kobosev nu este singurul care invocă fizica modernă pentru a găsi o explicaţie fenomenelor psihice şi îndeosebi acelora care au fost etichetate sub termenul de percepţie extrasenzorială. Să pătrundem împreună cu Arthur Koestler în universul unor ipoteze care la vremea când au fost elaborate erau considerate fanteziste şi chiar ridicole pentru ca, ulterior, unele dintre acestea să fie validate prin descoperiri care au adus autorilor lor cununa Premiului Nobel.

  Consideraţii de ordin teoretic îl determină pe Wolfgang Pauli, în anul 1930, să prezică existenţa unei particule cu proprietăţi ciudate numită neutrino. Este descoperită în 1956 de Reines y Cowan. Neavând nici masă, nici sarcină electrică şi nici sarcină magnetică, nu este nici atrasă şi nici respinsă, aşa încât un neutrino venit din infinitul sideral poate traversa Terra fără nici o rezistenţă, întocmai ca prin vid. Graţie acestor proprietăţi, scrie Martin Gardner, miliarde de neutrino veniţi din soare, stele sau chiar alte galaxii îndepărtate, străbat prin craniul şi creierul nostru întocmai ca prin vid.

  Absenţa proprietăţilor fizice specifice particulelor elementare cunoscute oferă neutrinului un caracter "eteric", fantomatic. De aici presupunerea unor fizicieni că ar putea exista particule asemănătoare care să facă oficiul de legătură între materie şi psihic. V. A. Firsoff numeşte aceste particule purtătoare ale proceselor mentale mindoni. Burt şi Carrington vorbesc de psihoni. Pentru a explica unele fenomene psihice care par să facă abstracţie de relaţia spaţiu-timp, acestor particule li se atribuie un comportament particular.

  R. P. Feynmann (1949) propune ipoteza cunoscută sub denumirea de "diagrama lui Feynmann". El susţine că într-un univers conceput din dualitatea materie-antimaterie, particulele de antimaterie, respectiv pozitronii, s-ar deplasa înapoi în timp, iar particulele de materie ar urca în viitor. Timpul ne apare în această viziune ca un dispozitiv cu două jumătăţi suprapuse. Pe măsură ce una se deplasează în viitor în aceeaşi măsură cealaltă alunecă spre trecut.

  Adrian Dobbs "construieşte" un timp cu două dimensiuni. După el, săgeata timpului avansează într-o a doua dimensiune temporală, situată într-o lume probabilistă şi nedeterministă. Anticiparea evenimentelor viitoare s-ar înscrie în această dimensiune temporală unde principiul "probabilităţii obiective" ar acţiona la fel ca acela al relaţiei de cauzalitate în fizica clasică.

  Probabilităţile obiective ale evenimentelor viitoare "sunt conţinute ca factori dispoziţionali concomitenţi care înclină sau predispun viitorul să se producă într-o manieră specifică", susţine Dobbs, încercând să ofere o bază fizică materială, în accepţiunea modernă, nu numai telepatiei, ci şi acelor rarisime şi ciudate "profeţii", precunoaşterii sau anticipării de evenimente care pun la grea încercare ştiinţa, chiar şi în secolul nostru. Vehiculul informaţiei în această a doua dimensiune temporală ar fi, după Dobbs, tot o particulă numită de el psitron.

  Folosirea unor concepte cum ar fi cel de masă negativă sau imaginară (cu o pregnantă impresie de fantomatic, eteric) constituie metoda de lucru obişnuită în fizica cuantică. Având masa imaginară, psitronii lui Dobbs nu au inerţie şi deci pot călători cu o viteză mai mare decât lumina, aducând informaţii despre viitor în prezent. Dobbs îşi reprezintă psitronii ca un nor care se proiectează direct pe creierul unui individ receptiv, informându-l despre starea sa prezentă şi cea viitoare probabilă. Neuronii, după John Eccles, se află într-un "echilibru instabil", aşa încât un stimul de mică intensitate poate declanşa o reacţie în întregul sistem. Graţie acestui echilibru instabil ai sistemului nervos ar fi po-sibilă acţiunea psitronilor lui Dobbs, cale prin care el încearcă să explice telepatia, precunoaşterea ş.a.

  Mindoni, psitroni, psihoni şi, mai nou, tahioni – par-ticule imaginate