el). Ceea ce-l ruşina era conştiinţa faptului că Directorul dezaproba – dezaprobase acest lucru şi totuşi se lăsase ademenit şi călcase pe un teren interzis. Ce forţă interioară, ce impuls îl determinase? Deşi nu se simţea deloc în largul lui, Bernard îi ascultă cu mult interes predica:

— Aveam şi eu aceeaşi idee ca şi dumneata, spunea Directorul. Voiam să-i văd şi eu pe sălbatici. Mi-am scos un permis pentru statul New Mexico şi m-am dus acolo în vacanţa de vară. Cu fata cu care eram în momentul acela. Era o BetaMinus şi cred (Directorul închise ochii purtat de amintiri) că avea părul galben ca grîul. În orice caz, era pneumatică, straşnic de pneumatică; asta-mi amintesc perfect. Ei bine, ne-am dus acolo şi ne-am uitat la sălbatici şi am călărit pe cai şi aşa mai departe. Şi pe urmă – să fi fost ultima mea zi de concediu – pe urmă… nu ştiu cum să-ţi spun, dar s-a pierdut. Într-o zi plecasem călare printre munţii ăia îngrozitori, am urcat pe o căldură apăsătoare şi după masa de prînz ne-am culcat. Sau cel puţin eu. Probabil că ea a plecat de una singură într-o plimbare. În orice caz, cînd m-am trezit nu mai era acolo. Şi tocmai dăduse peste noi cea mai cumplită furtună cu trăsnete pe care am văzut-o vreodată. Turna cu găleata, tuna şi fulgera; caii s-au smuls din pripoane şi au fugit; încercînd să-i prind, am căzut şi m-am rănit la genunchi, aşa că de-abia mai mergeam. Şi totuşi, am căutat-o, şi am strigat-o, şi am căutat-o, dar nu era nici urmă de ea. Apoi m-am gîndit că poate s-a întors singură la locul de popas. Aşa că m-am tîrît cum am putut pînă-n vale, pe drumul pe care venisem. Mă durea chinuitor genunchiul şi-mi pierdusem tabletele de soma. Mi-au trebuit ceasuri întregi pînă să ajung la locul de popas, mult după miezul nopţii. Şi fata nu era acolo. Nu era acolo, repetă Directorul. După o scurtă pauză, reluă: — Ei bine, a doua zi s-a format o echipă de cercetaşi, care tot n-a putut-o găsi. Trebuie să fi căzut în vreo viroagă pe undeva, dacă nu cumva o mîncase vreo pumă. Numai bunul Ford poate şti. În orice caz a fost groaznic. M-a întors pur şi simplu pe dos. Aş zice, chiar mai mult decît s-ar fi cuvenit. Pentru că la urma urmei e genul de accident care i s-ar fi putut întîmpla oricui; şi bineînţeles că organismul social supravieţuieşte chiar dacă celulele care-l compun se pot schimba.

Dar această consolare indusă hipnopedic nu păru să aibă prea mare efect asupra Directorului. Clătinînd din cap, continuă:

— De fapt, şi acum îmi mai revine în vis aventura aceea, mărturisi el cu glas scăzut. Visez că mă trezeşte tunetul şi constat că ea a dispărut; visez că umblu după ea şi o caut pe sub copaci şi tufişuri.

Apoi amintirile îl reduseră la tăcere.

— Trebuie să fi fost un şoc cumplit pentru dumneavoastră, îi spuse Bernard aproape cu invidie.

Auzindu-i glasul, Directorul tresări şi, cum un aer vinovat, îşi dădu seama unde se află. Îi aruncă o privire lui Bernard, dar evitîndu-i ochii, se împurpură la faţă; se uită din nou la el, cuprins brusc de suspiciune şi furios în demnitatea lui periclitată, îi strigă:

— Să nu-ţi închipui că am avut vreo relaţie necuviincioasă cu fata. Nimic afectiv, nimic prelungit. Doar o relaţie perfect sănătoasă şi normală. Îi înmînă permisul, adăugînd: — Zău dacă ştiu de ce te-am plictisit cu povestea asta fără importanţă.

Furios pe el însuşi pentru că a mărturisit un secret ruşinos, îşi vărsă mînia pe Bernard. Ochii îi străluciră acum cu o expresie de-a dreptul haină:

— Şi aş vrea să profit de acest prilej, domnule Marx, ca să-ţi spun că sînt total nemulţumit de comportarea dumitale în afara orelor de serviciu, după cum reiese din rapoartele pe care le-am primit. N-ai decît să spui că nu e treaba mea, fiindcă de fapt este. Eu trebuie să mă gîndesc în primul rînd la bunul renume al Centrului nostru. Angajaţii mei trebuie să fie mai presus de orice suspiciune, în special cei aparţinînd castelor superioare. Indivizii Alfa sînt condiţionaţi în aşa fel încît pur şi simplu nu trebuie să fie infailibili în comportamentul lor afectiv. Dar aceasta constituie o raţiune în plus pentru ca ei să facă un efort deosebit să se conformeze. E de datoria lor să fie infantili chiar şi împotriva înclinaţiilor proprii. Aşa că, domnule Marx, îţi dau un avertisment.

Glasul Directorului vibra de o indignare care între timp devenise pe de-a întregul oficială şi impersonală – exprimînd, de fapt, dezaprobarea întregii societăţi:

— Dacă mai aud vreodată de o scădere de la nivelul corespunzător de decenţă infantilă, am să cer transferul dumitale la un subcentru – preferabil în Islanda. Bună ziua!

Şi răsucindu-se pe scaunul turnant, puse mîna pe toc şi începu să scrie. „Sper să fie o lecţie pentru Marx“, îşi spuse în sinea lui.

Dar se înşela, căci Bernard părăsi biroul şefului legănîndu-se încîntat şi plin de el, după ce trînti uşa în urma lui. Socotea că are o poziţie independentă, în luptă cu ordinea stabilită a lucrurilor; era entuziasmat de conştiinţa îmbătătoare a semnificaţiei şi importanţei sale individuale. Pînă şi gîndul că s-ar putea să fie supus unor persecuţii îl lăsa indiferent, ba chiar se dovedea mai degrabă tonic decît deprimant. Se simţea destul de puternic pentru a înfrunta şi a învinge necazurile, destul de puternic pentru a înfrunta pînă şi Islanda. Siguranţa lui era cu atît mai mare cu cît nici o clipă nu credea cu adevărat că o să-i fie dat să lupte cu asemenea