liberal, care era Adunare Constituantă, având deci misiunea de a modifica Constituţia, are intenţia să modifice art. 7 din Constituţie, în sensul de a acorda „cetăţenia şi drepturi politice tuturor jidanilor aflători în România”.

  Până acum, acest articol din vechea Constituţie oprea încetăţenirea străinilor şi constituia astfel o adevărată pavăză de ocrotire a ţării împotriva năvălirii şi amestecului jidanilor în conducerea propriilor noastre destine româneşti. Acordarea acestui drept de amestec în treburile publice ale României a unui număr de două milioane de jidani, acordarea unui drept de egalitate a jidanului pripăşit la noi de curând, cu românul înfipt de milenii în acest pământ, era totodată o nedreptate strigătoare la cer şi o mare primejdie naţională, care nu putea să nu îngrijoreze şi să nu cutremure pe orice român cu iubire pentru ţara lui.

  Profesorul Cuza, în faţa acestei situaţii, a scris o serie de articole nemuritoare, arătând primejdia care ameninţă viitorul acestei naţii, iar „Liga” a răspândit în ţară liste pentru a fi iscălite de români, prin care se cerea menţinerea art. 7 din Constituţie. Listele au fost acoperite de sute de mii de iscălituri şi au fost înaintate Adunării Constituante.

  Eu am cugetat că noi, studenţii, în timpul dezbaterii acestei grave chestiuni, să plecăm din toate centrele la Bucureşti şi acolo, împreună cu studenţimea bucureşteană şi cu populaţia să manifestăm şi să oprim atacul care avea să ne robească viitorul nostru. Am plecat la Cemăuţi, Cluj şi Bucureşti.

  Studenţii au primit propunerea şi au început organizarea în vederea plecării. Pentru momentul acesta trebuia să trimit o telegramă convenţională.

  Planul însă a căzut. Pentru că noi ne aşteptam ca dezbaterile în jurul acestei chestiuni să dureze cel puţin trei zile, în care timp ne-am fi putut deplasa la Bucureşti.

  Or, la 26 martie, dezbaterile n-au durat nici o jumătate de oră. Guvernul liberal, ca şi Adunarea – pare-se conştienţi de actul de mare ruşine pe care-l făceau – au căutat să-l ascundă, trecându-l cât mai neobservat.

  A doua zi după acest mare act de trădare naţională, presa aşa-zisă românească, ca şi cea jidănească, trecea sub tăcere actul infam. „Dimineaţa”, „Lupta”, „Adevărul”, publicau în fiecare zi pagini întregi cu litere groase, conflictul dintre proprietari şi chiriaşi la Bucureşti şi într-un colţ câteva vorbe prin care anunţau simplu şi perfid: art. 7 din vechea Constituţie a fost înlocuit prin art. 133.

  Partidul liberal şi ticăloasa adunare de la 1923 au pus şi pecetluit astfel piatra de mormânt peste viitorul acestui neam.

  Nici un blestem al copiilor, al mamelor, al bătrânilor, al tuturor românilor în suferinţă pe acest pământ, acum şi în veacul ceacului, nu va fi suficient pentru a răsplăti pe aceşti trădători de neam.

  Astfel, în tăcere şi într-o atmosferă de laşitate generală se consuma marele act de trădare naţională.

  Numai glasul profesorului Cuza, personalitatea care predomina cum peste toată naţia românească, se auzea: „Români, Constituţia de la 28 martie 1923 trebuie desfiinţată imediat. Protestaţi în contra votului ei. Cereţi alegeri libere. Organizaţi-vă pentru a vă asigura biruinţa. O nouă constituţie trebuie să garanteze drepturile de întâietate ale naţiei româneşti, ca naţie dominantă în Stat.”

  Când am auzit la Iaşi, m-a podidit plânsul. Şi mi-am zis:

  — Nu se poate! Cel puţin trebuie să se ştie că am protestat. Căci neamul căruia i se pune asemenea jug pe grumaji şi nici măcar nu protestează, este un neam de imbecili.

  Am făcut atunci un manifest către ieşeni, chemând pe toţi românii la o adunare de protestare în Universitate. Vestea acordării drepturilor la jidani s-a împrăştiat în toate casele ca fulgerul. Oraşul clocotea.

  Autorităţile, din ordinul guvernului, au scos armata, jandarmii, poliţia; au început provocările şi interdicţia de circulaţie. Atunci planul s-a schimbat. Adunarea nu s-a mai făcut la Universitate, ci în 14 puncte ale oraşului. Aici au început manifestaţiile şi ciocnirile care au durat toată noaptea.

  Autorităţile, armata şi forţele poliţieneşti au fost complet derutate prin schimbarea bruscă a planului de luptă, a locului de adunare şi prin purtarea lor în fugă de la un capăt al oraşului la celălalt, după cum erau anunţaţi de agenţi despre apariţia manifestanţilor, care apărau din jumătate în jumătate de oră în puncte contrarii.

  Grupul de sub comanda mea s-a întrunit la punctul greu: Podul Roşu (Socola) şi Tg. Cucului; acolo unde obrăznicia jidănească susţinea că niciodată nu va putea intra vreun manifestant antisemit nepedepsit cu moartea.

  Pe acolo nu locuieşte nici un român. Mii de jidani s-au trezit şi forfoteau ca un cuib de viermi. Când am fost primiţi cu focuri de armă, am răspuns cu focuri de armă.

  Noi nea-m făcut datoria dând peste cap tot ce ne stătea în cale şi arătând jidănimii că Iaşiul, străvechea capitală a Moldovei, este încă românească şi că acolo e braţul nostru care stăpâneşte, care poate îngădui sau nu, care deţine pacea sau războiul, care pedepseşte sau iartă.

  A doua zi a sosit la Iaşi în ajutorul celor două regimente, al poliţiei, jandarmeriei şi jidănimei, cavaleria din Bârlad, iar foile din capitală au apărut în ediţie specială: „Iaşiul a trăit o noapte şi o zi de revoluţie”.

  Atât am putut face noi, nişte copii. Atât ne-am priceput în momentul în care ni s-a pus jugul pe umeri. Nu l-am primit cu seninătate, cu resemnare de iobag, cu laşitate. Atât şi jurământul sacru pentru toată viaţa de a sfărâma acest jug, oricâte lupte şi jertfe ni s-ar cere.

  A doua zi m-am dus la Prefectura de Poliţie să duc mâncare la cei arestaţi. Acolo, tocmai era interogat şi reţinut Iulian Sârbu, pentru motivul de a fi fost autorul manifestului. Văzând aceasta, m-am prezentat anchetatorului şi i-am spus:

  — Nu e Sârbu autorul manifestului; eu sunt.

  PRIMA MEA ARESTARE.

  La poliţie mi s-a spus:

  — Domnule Codreanu, trebuie să mergi până la tribunal cu agentul.

  — De ce cu agentul? Am ripostat. Merg singur. Era prima dată când mi se punea cuvântul