— Nu, eu cu agentul nu merg. N-are decât să meargă la 20 metri în urma mea. Eu mă duc singur. Cuvântul meu face mai mult decât 20 de agenţi de poliţie.

  Ajung la Tribunal. Agentul intră şi mă introduce şi pe mine în faţa domnului judecător de instrucţie Caţichi. Domnul judecător îmi spune:

  — Eşti arestat şi trebuie să te trimit la penitenciar.

  Când am auzit mi s-a făcut negru înaintea ochilor. Pe acea vreme „arestat”, era ceva infamant. Nimeni dintre ieşeni nu mai fusese arestat şi nu se auzise ca un student naţionalist să fie arestat. Dar eu cu trecutul meu de luptător!

  M-am apropiat de masa judecătorului de instrucţie şi i-am spus:

  — Domnule judecător, eu nu primesc să fiu arestat şi nimeni nu va putea să mă ridice pentru a mă duce la penitenciar.

  Bietul om, pentru a nu mai provoca discuţie, a dat ordin agentului să mă ducă la penitenciar şi m-a sfătuit să nu mă opun. Apoi a plecat. Agentul a încercat să mă ducă. I-am spus:

  — Du-te acasă omule şi lasă-mă în plata Domnului, că nu mă poţi dumneata duce de aici. Au venit şi alţii. Eu am rămas acolo de la ora 11 ziua până seara la ora 8. Toate intervenţiile de a mă scoate au fost zadarnice.

  Eu mă gândeam:

  — Nu sunt vinovat cu nimic. Mi-am făcut datoria către neamul meu. Dacă e cineva vinovat care trebuie arestat, sunt aceia care au făcut rău neamului meu: Parlamentul care a acordat drepturi politice jidanilor.

  În sfârşit, au plecat toţi funcţionarii de la tribunal, rând pe rând, până la uşieri. Eu am rămas cu agenţii lângă mine.

  Pe la ora 8 sosesc trei ofiţeri.

  — Domnule Codreanu, avem ordin să evacuăm acest tribunal.

  — Bine, domnilor ofiţeri, voi ieşi afară.

  Am coborât scările şi am ieşit. Spre surprinderea mea, acolo văd o companie de jandarmi în semicerc, procurori, judecători şi poliţie.

  Atunci, eu merg drept înainte şi mă aşez jos, în mijlocul curţii. Vin autorităţile şi îmi spun:

  — Trebuie să mergi la penitenciar.

  — Nu merg.

  M-au ridicat pe sus, m-au pus într-o trăsură şi ma-u dus la penitenciar, la pas, cu compania de jandarmi după mine. În ultimul moment când intram pe poartă, băieţii s-au repezit să mă scoată, dar revolverele agenţilor i-au oprit.

  Era p protestare contra legilor? Nu. Era contra jugului nedreptăţilor.

  Pare că această protestare a mea de a intra pe linia arestărilor era un presentiment că multă suferinţă va trebui să îndur, odată intrat pe această cale, între zidurile reci ale închisorilor.

  Am rămas o săptămână acolo, până în ajunul Paştilor. Primele mele zile de închisoare! Le-am suportat foarte greu moraliceşte, pentru că nu puteam înţelege ca cineva să fie arestat atunci când luptă pentru neamul său şi din ordinul acelora care luptă contra neamului.

  La ieşire am plecat acasă. Mulţi români mi-au ieşit înainte prin gări, făcându-mi manifestaţie de simpatie şi îndemnându-mă să duc lupta mai departe, căci este a neamului şi neamul până la sfârşit va învinge.

  Neamul întreg, în tot ce avea el mai bun, de la ţăran şi până la intelectual, a primit cu nespusă durere trista veste a modificării art. 7; dar nu pute face nimic, căci s-a trezit vândut şi trădat de conducătorii lui. Oare ce blestem pe capul nostru şi ce păcate ne-au condamnat pe noi, românii, ca să avem parte de asemenea canalii de conducători?

  Iată faţă în faţă: două momente istorice, în două Românii deosebite, cu două rânduri de oameni şi cu aceeaşi problemă.

  Constituanta de la 1879, din România Mică, mică de tot, care avea curajul să suporte presiune Europei şi Constituanta de la 1923, din România Mare, înălţată din jertfa sângelui nostru, care din slugărnicie interesată, sub presiunea aceleiaşi Europe, nu pregetă să umilească şi să pună în pericol viaţa unei naţiuni întregi.

  VASILE CONTA, VASILE ALECSANDRI, MIHAIL KOGĂLNICEANU, MIHAIL EMINESCU, ION HELIADE RĂDULESCU, BOGDAN PETRICEICU HAŞDEU, COSTACHE NEGRI, A. D. XENOPOL.

  În paginile care urmează, cititorii acestei cărţi vor întâlni cu oarecare surprindere, o serie de extrase din opera câtorva din culmile de gândire, de simţire şi de caracter ale neamului nostru, care la 1879 au luptat cu îndârjire pentru drepturile la viaţă ale poporului român, înfruntând cu bărbăţie fulgerele ameninţătoare ale unei întregi Europe.

  Deşi intercalarea acestor fragmente îngreunează şi complică planul de dezvoltare normală al volumului de faţă, călcând regulile impuse în această materie, am redat aceste extrase, nu atât din dorinţa de a le întrebuinţa ca argumente istorice, ci mai ales pentru considerentul de a scoate din nou la lumină aceste perle de cugetare şi de exprimare ale acelor străluciţi înaintaşi pe care conspiraţia ocultei iudeo-masonice i-a prigonit, închizându-i cu peceţi grele, sub lespezi de uitare, tocmai pentru că au scris, au cugetat şi au luptat ca nişte adevăraţi uriaşi ai românismului.

  Generaţia noastră, sărind peste 50 de abdicare practicată de politicieni în faţa primejdiei jidăneşti, se regăseşte pe aceeaşi linie de credinţă, de simţire şi de caracter, cu cei de la 1879 şi în momentul acestei sfinte întâlniri se închină cu recunoştinţă şi evlavie în faţa marilor lor umbre.

  VASILE CONTA.

  Iată atitudinea pe care a avut-o în Camera de la 1879 marele Vasile Conta.

  Cu 50 de ani înainte, filosoful român demonstra cu argumente ştiinţifice de nezdruncinat, într-un sistem de logică impecabilă, temeinicia adevărurilor rasei care trebuie să stea la baza statului naţional. Teoria adaptată după 50 de ani de acelaşi Berlin care la 1879 ne impunea acordarea drepturilor la jidani.

  De aici se poate vedea şubrezenia argumentelor acelora care atacă mişcarea naţională ca fiind inspirată de noua ideologie germană, când în realitate, după atâţia zeci de ani, Berlinul este acela care intră pe linia lui Vasile Conta, Mihail Eminescu şi ceilalţi.

  „Noi, dacă nu vom lupta în