Christian a pomenit ceva despre nişte documente birocratice şi nu ştiu dacă a glumit sau chiar va trebui să semnez ceva. Încercarea de a ghici îmi provoacă frustrări. Şi, peste toată anxietatea, abia dacă reuşesc să-mi domolesc nerăbdarea sau nervozitatea. Noaptea asta e noaptea cea mare! După atâta timp, sunt pregătită pentru asta? Zeiţa mea intimă se uită urât la mine, bătând nerăbdătoare din picior. E pregătită pentru asta de ani de zile, şi e gata pentru orice cu Christian Grey, dar tot nu pricep ce vede el la mine… sfioasa Ana Steele – n-are nici un sens.

  E punctual, bineînţeles, şi mă aşteaptă când plec de la Claytons. Se dă jos din Audi ca să-mi deschidă portiera şi-mi zâmbeşte cu căldură.

  — Bună seara, domnişoară Steele, spune.

  — Domnule Grey.

  Îl salut politicos cu o mişcare a capului în timp ce mă urc pe bancheta din spate a maşinii. La volan stă Taylor.

  — Salut, Taylor, spun.

  — Bună seara, domnişoară Steele.

  Arc o voce politicoasă şi profesională. Christian urcă în cealaltă parte şi-mi prinde mâna, strângând-o uşor, o atingere care-mi reverberează în tot corpul.

  — Cum a fost la muncă? întreabă el.

  — Foarte lung, răspund, iar vocea mea e şi ea răguşită, prea joasă fi plină de dorinţă.

  — Da, şi pentru mine a fost o zi lungă.

  — Ce-ai făcut? reuşesc să îngaim.

  — Am fost în excursie cu Elliot.

  Degetul lui mare îmi mângâie încheieturile degetelor, înainte şi înapoi, iar inima pare că mi se opreşte în timp ce respiraţia mi se accelerează. Cum de-mi face una ca asta? Abia dacă-mi atinge o părticică a trupului şi hormonii mei o iau razna.

  Drumul cu maşina până la heliport e scurt şi, până să prind de veste, ajungem. Mă întreb unde ar putea să fie fabulosul elicopter. Ne aflăm într-o zonă aglomerată a oraşului şi până şi eu ştiu că elicopterele au nevoie de spaţiu ca să decoleze şi să aterizeze. Taylor parchează, coboară şi-mi deschide portiera. Christian ajunge lângă mine într-o clipită şi mă ia din nou de mână.

  — Eşti gata? întreabă.

  Dau din cap aprobator şi aş vrea să spun: „Pentru orice”, dar sunt prea agitată ca să pot articula cuvintele.

  — Taylor.

  Dă din cap scurt spre şofer şi ne îndreptăm spre interiorul clădirii, direct spre un şir de lifturi. Lift! Amintirea sărutului nostru de dimineaţă se întoarce să mă bântuie. La altceva nu m-am putut gândi toată ziua, în timp ce visam cu ochii deschişi la casa de marcat din magazin. De două ori domnul Clayton a trebuit să mă strige pe nume ca să mă readucă pe pământ. Să spun că am fost distrată ar fi eufemismul anului. Christian îmi aruncă o privire şi un zâmbet uşor stăruie pe buzele lui. Ha! Şi el se gândeşte la asta.

  — Nu-s decât trei etaje, spune el sec, cu ochii dansând amuzaţi.

  Are calităţi telepatice, fără îndoială. E înfiorător.

  Mă străduiesc să-mi păstrez o expresie impasibilă când intrăm în lift. Se închid uşile şi o simt, e aici, acea stranie atracţie electrică zumzăind între noi, înrobindu-mă. Închid ochii într-o tentativă zadarnică de a o ignora. El mă strânge mai tare de mână şi în cinci secunde uşile se deschid pe acoperişul clădirii. Şi iată-l, un elicopter alb pe care scrie Grey Enterprises Holdings, InC. Cu litere albastre şi sigla companiei într-o parte. Sigur asta e o utilizare ilegală a proprietăţii companiei.

  Mă duce într-un mic birou unde un bărbat vârstnic stă la o masă de lucru.

  — Aveţi aici planul de zbor, domnule Grey. Toate verificările externe sunt efectuate. E gata şi vă aşteaptă. Puteţi să plecaţi.

  — Mulţumesc, Joe.

  Christian îi zâmbeşte cu căldură.

  Oh, în sfârşit cineva care merită un tratament amabil din partea lui Christian. Poate că nu-i e angajat. Mă uit plină de admiraţie la bătrân.

  — Să mergem, spune Christian şi pornim spre elicopter.

  Când ajungem aproape, constat că e mult mai mare decât credeam. Mă aşteptam la o versiune echivalentă maşinilor sport, cu două locuri, dar ăsta are cel puţin şapte locuri. Christian deschide uşa şi mă îndrumă către unul din scaunele aflate chiar în faţă.

  — Stai jos – nu atinge nimic, îmi ordonă, urcându-se în spatele meu.

  Închide uşa cu zgomot. Mă bucur că zona e luminată cu reflectoare, altfel mi-ar fi fost greu să văd înăuntrul carlingii mici. Mă aşez în scaunul pe care mi l-a indicat, iar el se lasă pe vine lângă mine ca să-mi prindă harnaşamentul. E un fel de ham în patru puncte, cu toate curelele conectate la o cataramă centrală. Strânge ambele curele superioare, astfel încât abia mă mai mişc. E foarte aproape şi concentrat pe ceea ce face. Dacă aş putea să mă aplec înainte, nasul meu ar ajunge în părul lui. Îi simt mirosul curat, proaspăt, divin, dar sunt ţintuită de scaun şi imobilă. Se uită la mine şi zâmbeşte, de parcă s-ar delecta cu obişnuita lui glumă secretă, cu ochii aprinşi. E atât de ademenitor de aproape. Îmi ţin respiraţia în timp ce trage de una dintre curelele de sus.

  — Eşti în siguranţă, n-ai cum să scapi, îmi şopteşte. Respiră, Anastasia, adaugă el încet.

  Ridică mâna şi-mi mângâie obrazul, plimbându-şi degetele lungi în jos, spre bărbie, pe care o prinde între degetul mare şi arătător. Se apleacă înainte şi îmi dă un sărut scurt şi cast, care mă lasă ameţită, măruntaiele mele încleştându-se la atingerea neaşteptată, înfiorătoare a buzelor lui.

  — Îmi place harnaşamentul ăsta, şopteşte el.

  Ce?

  Se aşază lângă mine şi-şi prinde centura de siguranţă, după care începe o procedură prelungită de verificare a instrumentelor de bord şi de acţionare a comutatoarelor şi butoanelor din ansamblul năucitor de cadrane, lumini şi întrerupătoare din faţa mea. Beculeţele clipesc şi luminează de pe diferitele cadrane, şi întreg