— Pune-ţi alea la urechi, zice, arătând spre căştile aflate în faţa mea.

  Le pun, iar rotorul se porneşte. Zgomotul e asurzitor. Îşi pune şi el căştile şi continuă să comute diferite întrerupătoare.

  — Acum trec prin toate verificările premergătoare zborului.

  Vocea imaterială a lui Christian se aude în urechile mele prin intermediul căştilor. Mă întorc şi îi zâmbesc larg.

  — Ştii ce trebuie să faci? îl întreb.

  El se întoarce şi-mi zâmbeşte.

  — Sunt pilot calificat de patru ani, Anastasia. Cu mine eşti în siguranţă. Îmi aruncă un rânjet hain. Mă rog, cel puţin cât zburăm, adaugă şi-mi face cu ochiul.

  Christian… Îmi face cu ochiul!

  — Eşti gata?

  Încuviinţez din cap, cu ochii mari.

  — OK, turnule. PDX2, aici Charlie Tango Golf – Golf Echo Hotel, gata de decolare. Te rog, confirmă, recepţie.

  — Charlie Tango – ai liber pentru zbor. PDX de apelat, mergi pe direcţia unu patru mii, cap-compas zero unu zero, recepţie.

  — Înţeles, turnule, Charlie Tango e pregătit, terminat. Pornim, adaugă către mine şi elicopterul se ridică încet şi lin în aer.

  Portland dispare sub noi şi ne îndreptăm spre spaţiul aerian al Statelor Unite, deşi stomacul meu rămâne ferm în Oregon. Uau! Toate luminile strălucitoare se micşorează până când ajung să scânteieze plăcut. E ca şi cum ai privi afară dinăuntrul unui acvariu. Când urcăm şi mai sus, nu mai e nimic de văzut. E întuneric beznă, nici măcar luna nu ne mai luminează călătoria. Cum de vedem unde mergem?

  — Înfiorător, nu-i aşa? aud vocea lui Christian în urechi.

  — De unde ştii că mergem în direcţia corectă?

  — Uite.

  Arată cu indexul lui lung spre o busolă electronică.

  — Aparatul ăsta e un Eurocopter EC135. Unul dintre cele mai sigure din clasa lui. E echipat pentru zboruri de noapte.

  Se uită la mine şi rânjeşte.

  — Pe acoperişul clădirii în care locuiesc, e o platformă de aterizare şi într-acolo ne îndreptăm acum.

  Bineînţeles că reşedinţa lui are o platformă de aterizare. Sunt depăşită de situaţie. Faţa lui e luminată blând de luminiţele de pe tabloul de bord. E foarte concentrat şi se uită întruna la diversele cadrane din faţa lui. Mă uit pe sub gene şi-i sorb trăsăturile. Are un profil frumos. Nasul drept, maxilarele proeminente – mi-ar plăcea să-mi plimb limba de-a lungul maxilarului său. Nu s-a bărbierit, iar barba de o zi face perspectiva de două ori mai ispititoare. Hmm… mi-ar plăcea să simt cât e de aspră cu limba, cu degetele, cu faţa.

  — Când zbori noaptea, eşti ca şi orb. Trebuie să te încrezi în instrumente, spune, întrerupându-mi reveria erotică.

  — Cât o să dureze zborul? îngaim cu respiraţia întretăiată.

  Nu mă gândeam deloc la sex, nu, nici pomeneală.

  — Mai puţin de o oră – beneficiem de vânt favorabil.

  Hmm, mai puţin de o oră până la Seattle… nu-i rău deloc. Nu-i de mirare că zburăm.

  Am mai puţin de o oră până la marea dezvăluire. Toţi muşchii mi se încleştează în pântec. Un roi agresiv de fluturi mă năpădeşte. Aceştia se înmulţesc în stomacul meu. Dumnezeule mare, oare ce-mi pregăteşte?

  — Eşti bine, Anastasia?

  — Da, spun cu nervii încordaţi – răspunsul meu e scurt, precis.

  Cred că zâmbeşte, dar e greu să-mi dau seama pe întuneric. Christian acţionează un alt întrerupător.

  — PDX, aici Charlie Tango acum la unu patru mii, recepţie. Schimbă informaţii cu cei de la turnul de control al traficului aerian. Totul mi se pare că sună foarte profesional. Cred că ne mutăm din spaţiul aerian al Portlandului în cel al Aeroportului Internaţional din Seattle.

  — Înţeles, Sea-Tac3, în aşteptare, terminat.

  — Uite, acolo. Arată spre un punctuleţ de lumină în depărtare. Ala e Seattle.

  — Întotdeauna le impresionezi pe femei în felul ăsta? „Hai să zburăm cu elicopterul meu”? întreb, sincer interesată.

  — N-am mai adus niciodată o femeie aici, Anastasia. E o altă premieră pentru mine.

  Are o voce calmă, serioasă.

  Oh, nu mă aşteptam la răspunsul ăsta. O altă premieră? A, poate chestia cu dormitul?

  — Eşti impresionată?

  — Sunt copleşită, Christian.

  Zâmbeşte.

  — Copleşită?

  Şi, pentru un scurt moment, iar îşi arată vârsta.

  Încuviinţez din cap.

  — Eşti atât de… competent.

  — O, vă mulţumesc, domnişoară Steele, spune el politicos.

  Cred că e încântat, dar nu sunt sigură.

  O vreme, călătorim în noaptea neagră în tăcere. Punctul luminos care e Seattle se măreşte din ce în ce.

  — Turnul Sea-Tac către Charlie Tango. Planul de zbor la Escala în regulă. Rog, continuaţi. Şi rămâi în aşteptare. Recepţie.

  — Aici Charlie Tango, înţeles, Sea-Tac. În aşteptare, terminat.

  — E evident că-ţi place asta, murmur eu.

  — Ce anume?

  Se uită spre mine. În lumina slabă a tabloului de comandă, are o expresie întrebătoare.

  — Să zbori, îl lămuresc eu.

  — E nevoie de control şi concentrare… cum să nu-mi placă aşa ceva? Deşi preferatul meu e planorismul.

  — Planorismul?

  — Da. Zborul cu planorul, mai pe înţelesul tuturor. Planoare şi elicoptere… ştiu să le pilotez şi pe unele, şi pe altele.

  — Aha.

  Hobby-uri costisitoare. Îmi amintesc că mi-a spus asta în timpul interviului. Mie îmi place să citesc şi, din când în când, să merg la cinematograf. Aici e vorba de o cu totul altă categorie.

  — Charlie Tango, răspunde, te rog, recepţie.

  Vocea din neant a controlorului de trafic îmi întrerupe reveria. Christian răspunde, pe un ton stăpânit şi încrezător.

  Seattle se apropie. Acum suntem chiar la periferii. Uau! Arată absolut uluitor. Seattle noaptea, din înaltul cerului…

  — Arată bine, nu-i aşa? murmură Christian.

  Aprob din cap cu entuziasm. Pare de pe altă lume –