ireal – şi mă simt ca pe un platou de filmare gigantic; poate la filmul preferat al lui José, Blade Runner. Amintirea tentativei de sărut a lui José nu-mi dă pace. Încep să am senzaţia că-s un pic cam crudă pentru că nu-i dau telefon. Poate să aştepte până mâine… cu siguranţă.

  — O să ajungem acolo în câteva minute, mormăie Christian şi dintr-odată sângele îmi bubuie în urechi, pulsul mi se accelerează şi un flux de adrenalină se revarsă în organism.

  Începe să vorbească din nou cu controlorul de trafic, dar nu-l mai ascult. Cred c-o să leşin. Soarta mea e în mâinile lui.

  Zburăm acum printre clădiri şi drept în faţă văd un zgârie-nori, cu un eliport pe acoperiş. Cuvântul „Escala” e pictat cu alb pe partea de sus a clădirii. Se apropie, făcându-se tot mai mare… la fel ca anxietatea mea. Doamne, sper să nu-l dezamăgesc. Cu siguranţă că o să-mi găsească un cusur sau altul. Îmi doresc s-o fi ascultat pe Kate şi să fi îmbrăcat una din rochiile ei, dar îmi plac blugii mei negri, şi mai port o cămaşă dintr-un material moale, de culoarea mentei, şi haina neagră a lui Kate. Arăt îndeajuns de elegant. Mă ţin tot mai strâns de marginea scaunului. Pot să fac asta. Pot să fac asta. Repet această mantra când zgârie-norul se profilează sub noi.

  Elicopterul încetineşte şi zăboveşte în aer, iar Christian îl aşază pe platforma de pe acoperişul clădirii. Îmi simt inima în gât. Nu-mi dau seama dacă e de la anticiparea plină de nelinişte, uşurarea că am ajuns vie sau teama că voi da greş în vreun fel sau altul. Acţionează butonul de oprire a motorului, iar lamele rotorului încetinesc şi devin tot mai puţin zgomotoase, până când nu mai aud decât sunetul respiraţiei mele neregulate. Christian îşi scoate căştile de pe cap şi se apleacă să mi le scoată şi pe ale mele.

  — Am ajuns, spune el încet.

  Pare atât de concentrat, cum stă pe jumătate în penumbră, pe jumătate în lumina strălucitoare de la reflectoarele de aterizare. Cavalerul negru şi cavalerul alb, iată o metaforă adecvată pentru Christian. Pare tensionat. Are maxilarul încleştat şi ochii încordaţi, îşi desface centura de siguranţă şi întinde mâna ca s-o desfacă şi pe a mea. Faţa lui e la câţiva centimetri de a mea.

  — Nu trebuie să faci nimic din ceea ce nu vrei să faci. Ştii asta, nu-i aşa?

  Are un ton atât de înfocat, chiar disperat, cu ochii aprinşi de pasiune, încât mă ia prin surprindere.

  — N-am făcut niciodată ceea ce n-am vrut să fac, Christian.

  În timp ce rostesc cuvintele, nu prea simt convingerea din ele, pentru că, în acest moment, probabil că aş fi în stare să fac orice pentru bărbatul aşezat lângă mine. Dar replica are efect: s-a domolit.

  Mă priveşte cu grijă un moment şi nu-mi dau seama cum, cu toate că e atât de înalt, reuşeşte să se deplaseze cu graţie până la uşa elicopterului şi s-o deschidă. Sare jos, aşteptând să-l urmez, şi-mi prinde mâna când cobor pe platformă. Vântul suflă puternic pe acoperişul clădirii şi mă nelinişteşte faptul că mă aflu la o înălţime de cel puţin treizeci de etaje într-un spaţiu neîmprejmuit. Christian mă cuprinde cu braţul pe după mijloc, trăgându-mă aproape de el.

  — Hai, strigă el, acoperind zgomotul vântului.

  Mă trage până la lift şi, după ce tastează un cod, uşa se deschide, înăuntru e cald şi plin de oglinzi. Oriunde mă uit, îl văd pe Christian multiplicat la infinit, iar amănuntul minunat este că tot multiplicat la infinit se vede şi că mă ţine de mână. Christian formează un alt cod şi uşile se închid, iar liftul începe să coboare.

  Câteva momente mai târziu, ajungem într-un foaier complet alb. În mijloc se află o masă rotundă, din lemn negru, iar pe ea, un buchet de flori albe, incredibil de mare. Pretutindeni, tablouri pe pereţi. Deschide un set de uşi duble şi tema albă continuă de-a lungul unui coridor larg, care dă spre o încăpere somptuoasă, un salon cu tavanul înalt. De asemenea, „imens” e un termen prea „mic”. Peretele de vizavi e din sticlă şi duce spre un balcon cu vedere la Seattle.

  La dreapta, o canapea impozantă în formă de U, pe care zece adulţi ar putea să stea confortabil. În faţa ei, un şemineu modern, de ultimă generaţie, din oţel inoxidabil – sau poate din platină, n-am de unde să ştiu. Focul e aprins şi arde molcom. În partea stângă, în spatele nostru, la intrare, este zona pentru bucătărie. Complet albă, cu blaturi din lemn închis la culoare şi un bar pentru micul dejun cu şase locuri.

  Aproape de zona bucătăriei, în faţa peretelui de sticlă, e o masă de sufragerie, înconjurată de şaisprezece scaune. Iar într-un colţ, discret, un pian cu coadă, negru, lucios. Oh, da… probabil că ştie să cânte şi la pian. Pe toţi pereţii există obiecte de artă de toate formele şi dimensiunile. De fapt, apartamentul ăsta seamănă mai mult cu o galerie decât cu un spaţiu pentru locuit.

  — Pot să-ţi iau haina? întreabă Christian.

  Refuz printr-o clătinare a capului. Mi-e încă frig de la vântul de pe platformă.

  — Vrei să bei ceva? mă întreabă, iar eu răspund clipind din ochi.

  După noaptea trecută?! Încearcă să facă pe amuzantul? Pentru o secundă, mă gândesc să-i cer o margarita… dar îmi lipseşte tupeul.

  — Eu o să beau un pahar de vin alb. Vrei să-mi ţii companie?

  — Da, te rog, murmur eu.

  Stau în picioare în această încăpere enormă şi mă simt nelalocul meu. Mă apropii de peretele de sticlă şi-mi dau seama că jumătatea de jos a acestuia se deschide ca o armonică spre balcon. Seattle apare luminat şi plin de viaţă în fundal. Mă întorc în zona bucătăriei – Îmi trebuie câteva secunde, atât e de departe de peretele