strigat: «nu mai dați, că vă dau eu un nume de-o să-mi mulțumiți». Și le-a zis de prințesă. La noapte, cînd vine mașina, o luăm.” „Bine”, zic, „merg și eu cu voi.” Noaptea, pe la unșpe, vine mașina, umflam vreo doi, trei chiaburi și, pe urmă, hai la prințesă, care locuia într-o cămăruță mică, la subsolul fostului conac, unde era acum sediul geaseului. Batem la ușă, nimic, batem din nou – nimic, ca să auzim la un moment dat un glas pierdut: „Cine-i?” „Noi!” a strigat căpitanul, tare, „deschide, bestie, că sparg ușa!” „Un moment”, a zis ea, dinăuntru, „să mă îmbrac.” Trece un minut, două, trei, cinci, nimic. Neșu se enervează, pune umărul în ușă și o scoate din țîțîni. Cînd aprindem lanternele, ce vedem? Prințesa se spînzurase. Ceilalți încremenesc. Eu o iau în brațe, îi scot funia după gît și-o culc în pat, arunc niște apă pe ea, nimic. „A mierlit-o” a zis căpitanul, „hai să mergem.” Ieșim, ei se urcă în mașină și pleacă spre raion, eu, nu știu de ce, mă întorc. Adică știu de ce m-am întors, de fapt, m-am întors ca să-i aprind o lumînare la cap. Cînd intru în cameră, o aud că respiră greu, îi fac o frecție cu niște oțet, o mișc, o zgudui și-și revine, sfoara cu care se spînzurase nu se înfășurase prea bine în jurul gîtului, nodul era făcut fără îndemînare, adică nepriceperea a ajutat-o să scape cu viață. Am stat de vorbă cu ea pînă dimineață, i-am spus cine sînt și am sfătuit-o să fugă unde o vedea cu ochii, să se ascundă pînă va trece campania cu arestările. „N-am unde să mă duc” mi-a zis ea, „nu cunosc pe nimeni care să riște pentru mine. Singura soluție e să mă sinucid.” Și atunci m-am gîndit: cum să lași o femeie să se omoare la douăzeci și unu de ani? Ți-e milă de un pui de vrabie, darmite de o ființă omenească. Și atunci am găsit o soluție: am trimis-o în București la o mătușă de-a mea care era femeie de servici la un spital și i-am zis s-o țină la ea, să-i găsească servici la ea la spital sau în altă parte, dîndu-i de înțeles că aveam intenții serioase de viitor. Așa a făcut, s-a dus la mătușa mea și s-a angajat ca infirmieră la același spital. Neșu se interesa de ea mereu, dom’le, zicea, dacă n-a murit, unde e, unde a dispărut, a dat-o în urmărire, din fericire, n-au găsit-o. Între timp, eu sînt trimis la o școală de partid de șase luni la București, ne întîlneam zilnic, ne plimbam, ne distram, pînă cînd ne-am îndrăgostit și am început să trăim împreună. Mă întorc eu înapoi la munca mea de instructor teritorial, dar nu mai eram bun de nimic, gîndul meu era numai la ea, o iubeam de nu mai puteam închide un ochi, îi scriam cîte două-trei scrisori pe zi, ea la fel. Se întîmpla ca să nu mai fiu în stare să-i suport lipsa, mă urcam seara într-un tren, mergeam patru ore, ea mă aștepta în gară, ședeam împreună în gară o oră și plecam cu primul tren, ca să fiu dimineața la post, fără să știe nimeni nimic. Ca să fiu mai scurt, ea rămîne însărcinată și hotărîm să ne căsătorim, n-aveam încotro. Între timp, fac o paranteză, a pierdut sarcina respectivă, era gata, gata să se curețe dacă n-o îngrijea mătușă-mea și dacă nu săreau toți doctorii s-o ajute. Problema care era cu căsătoria? Spun la cadre originea ei sau nu spun? Dacă nu spun, eram pus în verificări, pînă la urmă se afla și eram scos cu tămbălău și cu consecințe foarte grave. Și atunci ce mi-am zis: dom’le, hai să fiu cinstit, mă duc la prim-secretarul de raion și-mi pun sufletul pe masă. Așa am făcut și rău am făcut, trebuia să mă dau bolnav și să mă retrag fără să le spun nimic sau să găsesc altă soluție, mai ales că arestările alea de oameni care nu făcuseră nimic, de fapt, și care erau bătuți ca vai de mama lor și trimiși apoi la Canal să crape de foame și arșiță, de frig și de muncă nu-mi pica bine la suflet, eu am fost un om milos. Știți ce-mi-a zis prim-secretarul? „Măi, Duduveche, păi de-asta te-am crescut noi pe tine, ca să te pierdem din cauza unei curve? N-ai mai găsit tu pe alta, o fată bună de-a noastră, ce are asta, o are aurită pe dinăuntru? Zi-mi unde e și ți-o arestez pe loc.” Am tăcut din gură, n-am scos un cuvînt și, cum am ieșit pe ușă, am lăsat carnetul de partid într-un plic la ofițerul de servici și am plecat la București. Peste o săptămînă eram căsătoriți. Am venit în orașul ăsta și m-am angajat în vechea mea meserie de muncitor turnător, mi-am făcut casa asta, ajutat de tata și de frații mei, am făcut liceul la seral și am ajuns maistru, soția a născut normal băiatul pe care l-ați văzut și eram fericiți, așa cum sîntem și-acum. Ce se întîmplă între timp, după ce lucrurile s-au normalizat? Unchiul ei de la Paris începe să se intereseze de ea, știind că a rămas singură în țară, orfană și neajutorată, scrie în dreapta și-n stînga, apelează la Crucea Roșie Internațională, o găsește și îi scrie că el are o situație foarte bună acolo, are avere serioasă și că vrea s-o ia la el, adică s-o cumpere de la regim, fiind hotărît să dea oricît. Soția mea îi scrie și-i zice: „Unchiule, îmi pare foarte rău, dar între timp eu m-am căsătorit și am un copil de doi ani jumate!” „Cu atît mai bine, îi scrie unchiul, iei și soțul și copilul și veniți aici definitiv, pentru că eu nu am alți moștenitori decît pe voi.” Ce facem? ne-am întrebat noi, în situația respectivă. Plecăm sau nu plecăm? Eu fac următorul plan: să se ducă soția într-o vizită de recunoaștere și să discutăm după aceea. Face dînsa