formele de pașaport și-n două luni îi vine aprobarea, nu ne așteptam la așa ceva, adică la o rezolvare atît de rapidă, se duce și stă acolo două luni, unchiul avea o casă la Paris și una la vreo sută de kilometri, un adevărat castel, a plimbat-o prin toată Europa, avea mașină cu șofer, fiind coproprietar la două oțelării care furnizau metal industriei franceze de avioane și armament, ce mai, se simte nemaipomenit, o îmbracă din cap pînă-n picioare la magazinele cele mai scumpe, îi ia tot felul de lucruri pentru mine și pentru copil, și se întoarce soția mea cu capul atîta, nu știa nici ea ce să mai creadă. „Dragă”, îmi zice ea, „ce facem, ne mutăm acolo?” Stau eu încă vreo șase luni și mă gîndesc în toate felurile și pe toate părțile, apucîndu-mă, însă, între timp, de învățat franceza pe ruptele, soția știind din familie, de mic copil, cînd avusese nemțoaică și franțuzoaică. În acest timp, unchiul și nevastă-sa de la Paris ne scriau mereu, ne trimiteau pachete, aveam franci în bancă, cumpăram tot ce voiam de la șop, ei nu așteptau decît un semn de la noi. Eu ce mă gîndesc? „Măi, nevastă”, zic, „cînd e vorba de viața noastră și a unui copil nu se ia o hotărîre cît ai bate din palme, îți pui mai înainte vreo cîteva sute de întrebări și abia după aceea începi să înclini într-o parte sau alta. Eu ce fac acolo, de ce meserie mă apuc? Tu de ce te apuci? Devenim proprietari, să zicem, adică capitaliști. Perfect. Dar mă pricep eu să conduc afaceri de milioane, eu, turnătorul în fontă Duduveche, cu liceul făcut la seral? Nu mă fac de băcănie?” Drept pentru care, ce-am hotărît? Să le facem din nou o vizită, de data asta toți trei, adică ea, eu și copilul, să mai vedem, să mai discutăm și să decidem acolo. Zis și făcut: facem formele, ne verifică toate organele, de sus pînă jos, la întreprindere sînt chemat și întrebat dacă vreau să plec și de ce, am o discuție și altundeva, mai sus, unde mi se zice de-a dreptul că n-ar strica să rămîn acolo și să pun mîna pe averea respectivă, de unde am înțeles că statului i-ar fi convenit ca eu, Duduveche, născut, crescut aici, să devin coproprietar de oțelării în Occident. Buun. Ne suim în avionul Tarom, ajungem la aeroportul Orly, aici ne așteaptă șoferul unchiului cu o mașină lungă și neagră, eu, care ieșeam prima oară din țară, eram pur și simplu năuc de cap, deși nevastă-mea îmi explicase dinainte tot ce trebuia să știu ca să nu mă dau în stambă, copilul rămăsese și el cu gîtul strîmb de tot ce vedea. Șoferul, îmbrăcat într-o uniformă cu galoane, ne duce direct la castelul de lîngă Paris, unde ne așteptau unchiul cu încă vreo douăzeci de invitați, oameni de afaceri de-ai lui, o adevărată recepție. Eu eram îmbrăcat în costum nou, cu cravată, dar, oricum, mi-era frică să nu mă pierd, intrasem în panică: cum discut eu cu ăștia, ditamai grangurii, cu franceza mea învățată după manualul de școală la liceul seral! Unchiul soției – simpatic, drăguț, nu prea mai știa el românește, pentru că era plecat la Paris de mic, vorbea juma’-juma’ – mă prezintă la toți, sînt servit de o domnișoară cu bonetă și șorț alb cu o gustare și un pahar de nu știu ce, încerc să leg o conversație, apare și mătușă-sa cu nevastă-mea și cu copilul, care e mîngîiat de toți, totul mergea bine pînă cînd aud o conversație între doi invitați care nu știau că înțeleg și eu ceva franceză. „Dragă”, zice unul, care am aflat că era englez, altuia care am aflat că era de origine poloneză, „nepoata lui Michel”, adică unchiul, „e măritată cu un indian?” „Nu”, răspunde polonezul, „e cu un român”. „Atunci”, zice englezul, „ăsta e țigan.” „Păi, da”, zice polonezul, „nu știai că românii sînt țigani?” Neștiind franceză suficientă n-am putut să răspund, dar le-am zis în gînd: „Hai sictir, jigodii și lifte străine, noi, indiferent ce-am fi, maghiari, evrei, țigani sau alte minorități, noi tot români sîntem!” În sfîrșit, seara, cînd ne culcăm, nevastă-mea începe să plîngă și să-mi spună cum că mătușă-sa aproape că a leșinat la un moment dat, cînd s-a uitat mai atentă la mine și și-a dat seama că sînt țigan. Degeaba i-a zis nevastă-mea că așa sînt eu de felul meu, brunet, ea o ținea pe-a ei: nu, că e țigan, l-am văzut eu cînd a rîs că avea gingiile vinete, eu nu mă înșel, c-am avut pe moșie atîția țigani și am oroare de ei, cum ai putut să iei un țigan și să faci un copil cu el? Nevastă-mea i-a explicat prin ce a trecut ea și cum s-a întîmplat de s-a întîmplat, dar mătușă-sa era pur și simplu distrusă. Eu nu pot să închid un ochi toată noaptea, vă dați seama ce era în sufletul meu, și dimineața îi las un bilet neveste-mii și plec. În bilet îi ziceam că îi dau libertatea ei și copilului să rămînă acolo și să-și facă un viitor cu familia lor princiară, eu mă întorc acasă pentru a nu fi o piedică în calea fericirii lor și nu-i cer altceva decît să-mi scrie din cînd în cînd și să-mi trimită cîte o fotografie a copilului. Am plecat pe furiș, m-am suit într-un tren, am ajuns la Paris, bani aveam ceva, o mie de franci luați de la noi din bancă, din contul făcut pe numele nostru, iau un taxi și mă duc în Place de l’Opéra, unde e agenția Tarom, îmi rezerv loc la avion, după care mă plimb și mă distrez prin tot Parisul, inclusiv în Place Pigalle, unde sînt striptisurile, mănînc, beau, cumpăr diferite lucruri și cadouri pentru ai mei, mă sui în avion și vin acasă. Mă duc la mama și tata și le spun adevărul, uite-așa și-așa, cum s-a întîmplat, ce-au zis ăia, ce-am zis eu, la care ei sînt