de acord cu mine, bine ai procedat că ai plecat cu fruntea sus, bravo ție, faci cinste neamului nostru de țigani. Trece o săptămînă, trec două, trei, o lună, nici o veste dinspre Paris. Ce-o fi? mă întrebam eu, zi și noapte, nu închideam un ochi, nu puteam să mănînc, nu-mi ardea de nimic, luam o undiță și mă duceam la o baltă, ascuns în stuf, ca să fiu singur cu gîndurile mele. Dacă vreți să mă credeți, doamnă profesoară, nu de copil îmi era cel mai dor, pentru că un copil puteam să fac oricînd. Cel mai mult dor îmi era de ea, pentru că o femeie ca ea n-aș mai fi găsit de-aș fi trăit zece vieți, o iubeam ca un nebun (deși aveam șase ani de cînd eram împreună) de tremura carnea pe mine de durere și suferință sufletească, căci altă femeie decît ea nu cunoscusem. Peste vreo lună și ceva se oprește în fața casei mele o mașină luxoasă din care coboară doi bărbați eleganți, unul era avocat francez și altul avocat român, și mă întreabă dacă sînt de acord cu divorțul pe care soția mea îl cere și ce pretenții am. „Dom’le, dacă ea vrea, eu sînt de acord și nu am nici o pretenție.” După care tipii mă întreabă dacă sînt de acord ca copilul să rămînă al ei și să poarte numele ei de fată. „Da, domnilor”, zic, „sînt de acord cu tot ce dorește ea, dați-mi hîrtiile să le iscălesc. Dar mai întîi să văd în scris că ea a cerut toate astea. Să văd cu ochii mei.” Tipii nu aveau nimic scris din partea soției, așa că au plecat pe loc, rămînînd să revină cu documentul respectiv. Trece o lună, mai trece una, avocații nu mai vin, fapt ce mă pune pe gînduri: poate că soția nu e de acord cu divorțul și ei o constrîng. Trebuie trecut la contraofensivă. Mă duc imediat la anumite organe, le explic cum stă situația și cer pașaport să plec în Franța, ca să limpezesc lucrurile. Mă urc în avion, ajung la Le Bourget, nu la Orly, unde fusesem prima oară, iau un taxi și mă duc la locuința unchiului din Paris, sun, nu-mi răspunde nimeni, mă urc în tren și mă duc la castel.

Între timp, soția lui Duduveche terminase de spălat și călcat, făcuse trei cafele și venise și ea lîngă ei, la masa de sub nuc. Povestea nemaiavînd nici un fel de importanță pentru ea, se mai ridica și pleca din cînd în cînd după treburi.

— Spuneți mai departe, domnu’ Duduveche, îl îndemnă Nela, pentru care povestea acestuia părea întrutotul neverosimilă, pură ficțiune, mai mult sau mai puțin literară.

— Ajung la castel, sun și vine un valet care mă întreabă ce doresc, îi spun că vreau să vorbesc cu domnul Michel, domnul Michel e plecat la Londra, atunci cu doamna, e plecată și doamna, atunci cu nepoata dînsului venită din România, la care individul zice că nu e nici o nepoată venită din România, mie îmi sare țandăra și-mi zic: „Lasă, tăticu’, că nici noi n-om fi veniți cu pluta pe Sena, schimbăm stilul”. Așa că mă fac că plec, mă plimb prin satul respectiv pînă se face seară, după care mă întorc, sar gardul în parcul castelului și mă pun pe investigații.

— Ca-n romanele polițiste.

— Exact. Ca-n filme.

— Și?

— Stați să vedeți. Mă furișez la fereastra dinspre sufragerie și-i văd pe toți: pe nevastă-mea, pe fi-miu, pe unchiul ei și pe mătușă-sa stînd la masă fără să scoată un cuvînt. Fiți atentă cum stă ascuns vecinul meu pe după cotețul găinilor și ne urmărește, trage cu urechea la ce vorbim noi. Mare bestie!

— Vorbiți mai încet.

— Da’ de ce să vorbesc mai încet? Am ceva de ascuns? Nu sînt în grădina mea? Doamnă, ca să vă faceți o idee de ce suflet are vecinu-ăsta al meu, să vă spun ce i-a trecut prin minte ca să se răzbune pe nevastă-sa pentru că i-a născut o fată cretină.

— Ce?

— Într-o noapte a aruncat gaz pe ea și i-a dat foc.

— Extraordinar! Și n-a pățit nimic?

— Nu, că săraca femeie n-a avut curajul să-l reclame.

— În sfîrșit, spuse Nela, dați-l naibii de nenorocit. Povestiți mai departe.

— Așa. Deci, stau ascuns în grădină vreo două ceasuri, pînă s-au culcat, după care am intrat pe o ușă din spate și m-am dus în dormitorul unde era nevastă-mea cu băiatul. Cînd m-au văzut, să leșine. Ce aflu de la ea? Exact ce bănuiam. Unchi-su nu-i dădea voie să-mi scrie și n-o lăsa să iasă din casă pînă nu introduce acțiune de divorț și nu trece copilul pe numele lor, ca să-i facă actele de moștenitor. I-au zis clar: „Nu pleci de-aici decît dacă ne lași copilul cu acte în regulă. Dacă vrei să te duci înapoi la țigan, te duci, dar fără copil.”

— Și ce-ați făcut?

— Ce-am făcut? M-am dus la Paris, am angajat un avocat, m-am prezentat la poliție cu el și l-am reclamat pe unchi pentru sechestrare de persoane. A treia zi eram în țară toți trei.

Duduveche se ridică și se învîrti de cîteva ori în jurul nucului bătrîn, cu mîinile în șolduri. Era, realmente, mîndru de el pentru felul în care se descurcase în împrejurarea respectivă și aștepta acum din partea profesoarei aprecierea care i se cuvenea.

— Ce părere aveți? insistă el, văzînd că Nela tace.

— Doamnă, i se adresă ea soției țiganului, adică prințesei, e adevărat tot ce mi-a povestit soțul dumneavoastră?

— E adevărat, sigur că da. De ce să nu fie?

Între timp se întorsese și băiatul de la antrenamentul de șah și Nela fu reținută pentru masa de seară. Cînd se întorsese acasă îl găsi pe Mitică alarmat și nervos.

— Unde ai dispărut? M-am speriat groaznic.

— O să-ți povestesc.

După care se apucară să citească împreună din caietul de însemnări al lui Titi.

Mitică ședea în vîrful patului, în pijama, cu caietul rămas de la Titi în brațe. Nela veni de la bucătărie cu două cafele.

— Ce observ eu