liberale sub egida mitologiei „salvării naționale“ (substitut pentru vechea ideologie național-stalinistă, devenită stingheritoare pentru noii demnitari). A devenit astfel clară distanța dintre retorica democratică a regimului fesenist și realitățile adeseori sordide din țară. Cartea captează atât tenebroasele aranjamente de culise, jocurile secrete ale profitorilor pe seama Revoluției, cât și amestecul de eroism, naivitate și fervoare care au făcut posibil elanul emancipator din decembrie 1989. Scrisă cu sentimentul urgenței morale, Gaura din steag a fost și rămâne un semnal de alarmă, o expresie a solidarității întemeiate pe valorile demnității și adevărului.

Natura Revoluției române, inclusiv recurgerea la violență și masacre, se explică prin caracterul impenitent stalinist al dictaturii comuniste. Să spun de la bun început că, prin radicalismul său, prin energiile dezlănțuite și prin șansa renașterii partidelor politice, a economiei de piață, a presei libere și a societății civile, Revoluția a fost o breșă istorică incontestabilă. Asemenea celorlalte revoluții din 1989, a fost un fenomen social total, o explozie de spontaneitate democratică, o afirmare a libertății în lupta împotriva despotismului ideocratic. Statul polițist, bazat pe miturile unui marxism-leninism senil, nu mai avea capacități de regenerare. Revoluțiile din 1989 au fost mișcări de protest față de ideologia colectivist-etatistă. Spre deosebire de revoluțiile clasice (de la cea franceză la cea bolșevică), nu au existat comandamente, state-majore, proiecte utopice. Idealurile disidenței țineau de resurecția spiritului civic, deci de transformarea subiecților dictaturilor leniniste în cetățeni ai unor democrații normale.

Ideile revoluționarilor din 1989 țineau de ceea ce Adam Michnik a definit drept noul evoluționism. Era vorba despre strategia reconstrucției enclavelor de activism civic în interiorul statului posttotalitar (a se vedea versiunea românească a Scrisorilor din închisoare, editată și tradusă de Adriana Babeți și Mircea Mihăieș, Editura Polirom, Iași, 1997). În România însă, tocmai pentru că nu a existat un curent reformator în PCR, noul evoluționism nu a putut prinde ființă ca o strategie viabilă. Abia după 1990, cu multe eforturi și nu puține frustrări, s-a putut merge pe această cale. Simplu spus, abia după căderea regimului Ceaușescu, România a intrat în faza posttotalitară cunoscută de alte state din zonă încă din anii ’60.

După autodesemnarea FSN drept nou centru al puterii, ca urmare a haosului bine controlat din clipele agoniei terminale a dictaturii, se configurează noua polarizare. Pe de o parte, asistăm la regruparea nomenklaturii, în special a acelor eșaloane derutate și chiar alarmate de excesele dictatoriale, în alianță cu vârfurile armatei și ale unora dintre serviciile secrete. Pe de altă parte, apar partidele politice, inclusiv cele istorice, precum și asociațiile independente de luptă pentru democrație și pluralism. Conflictul dintre aceste două direcții continuă să se intensifice, mai ales după publicarea Proclamației de la Timișoara și manifestațiile forțelor care contestă decizia FSN de a se transforma în partid și de a utiliza mecanismele guvernamentale pentru atingerea propriilor obiective electorale. Cum putem explica setea de revanșă a nomenklaturii din România, mult mai acută decât în alte state postcomuniste? Nu era vorba despre un proiect ideologic bine structurat, ci despre o reacție panicată de demonizare a oricăror strădanii de întemeiere a unui sistem bazat pe respectul pentru statul de drept. Agresarea continuă a focarelor politice autonome, ponegrirea foștilor disidenți, limitarea accesului liderilor țărăniști și ai societății civile la televiziune făceau parte din tehnicile favorite ale noilor potentați. Ulterior, după dispariția URSS și ca urmare a tendinței globale spre democratizare, FSN și urmașii săi își vor modifica parțial pozițiile și vor accepta compromisuri de negândit pentru ei în 1990.

Răspunsul la întrebarea de mai sus legată de îndârjirea nomenklaturii ține de persistența mentalităților leninist-autoritare la eșaloanele de vârf și medii ale birocrației. Trebuie ținut cont și de faptul că, mai apăsat decât în alte state ale fostului bloc sovietic, regimul Ceaușescu a cultivat o combinație de „sultanism“ (concept weberian dezvoltat de Juan Linz și Alfred Stepan) cu metodele represiv-teroriste ale stalinismului radical (minus universul concentraționar tradițional). Faptul că un fost torționar precum Nicolae Pleșiță, unul din stâlpii Securității ceaușiste, a continuat să-și insulte fostele victime spune mult despre mentalitățile celor care au făcut posibil experimentul totalitar. Nomenklatura național-securistă nu a rostit până astăzi un cuvânt de regret pentru crimele comise de-a lungul a peste patru decenii. Or este limpede pentru oricine a studiat problemele justiției politice în societățile de tranziție: reconcilierea nu este realizabilă fără căință sinceră. Pentru Pleșiță și asociații săi, Revoluția din Decembrie nu a fost altceva decât rezultatul unui complot al celor pe care îi detestau și pe care i-au supus la atâtea suplicii (pe care i-au „brichisit“, spre a cita imundul termen al respectivului personaj).

Ocultarea memoriei a fost unul dintre obiectivele totalitarismului comunist. În cazul românesc, politica tăcerii, a fricii, a vinei neasumate și a lipsei de regret pentru ororile trecutului s-a prelungit sub semnul amorțelii spiritului critic și al nesimțirii morale. Memoria contemporană este plină de „pete albe“, sunt destui care nu au nici cea mai vagă idee despre ce a fost de fapt dictatura comunistă, despre masacrul tinerilor inocenți ordonat de dictatura decrepită a lui Ceaușescu, despre clipele de exuberanță și spontană renaștere spirituală din aprilie–mai 1990 în Piața Universității. Afirma corect un personaj al filmului documentar Locuri memoriale din România: Piața Universității (datorat lui Mirel Bănică și lui Valeriu Antonovici): „În România, istoria nu durează mai mult de trei zile.“ Sfârșitul iluziilor este cât se poate de normal pentru o perioadă postrevoluționară. Din perspectivă istorică, după fiecare convulsie socială majoră, sentimentelor de euforie le iau locul stări de spirit deprimate și obsesii legate de trădări și capitulări. Extrem de grav însă, în cazul României postdecembriste, este faptul că nici constituția libertății, ca sinteză între legalitate și legitimitate, nici datoria memoriei traumei totalitare, în formă instituționalizată și prescrisă la