înalta societate obişnuiau s-o numească într-o vreme ,,Ingerul Consolării“; toţi visau să aibă o aventură cu ea. Cât despre femeile acelea măritate şi bogate care nu se culcaseră în viaţa lor cu vreun alt bărbat

decât cu soţul lor sau care, cel mult, izbutiseră să-şi găsească vreun iubit de ocazie, sub pecetea tainei şi a ruşinii, neputând să se bucure de aventura respectivă de teamă să nu fie prinse, acestea şi-ar fi dorit, de invidie, s-o strângă de gât pe Belkis, care trăise poveşti de dragoste la vedere cu holteii cei mai curtaţi într-o anumită perioadă şi care fusese, cred, iubita din umbră a foarte multor bărbaţi căsătoriţi. Se poate spune că ziua răfuielilor se apropia, pentru că frumusețea ei pălise şi, strâmtorată cum era, nu mai putea să cheltuiască destul pe haine. Accidentul de circulaţie a fost o izbăvire pentru ea.

         - Mă mir că, dintre atâţia bărbaţi, nici măcar unul nu s-a însurat cu ea, a spus Sibel. Asta înseamnă că nimeni n-a fost suficíent de îndrăgostit de femeia asta ca să-şi asume riscul şi să se însoare cu ea.

         - De fapt, bărbaţii se îndrăgostesc lulea de femei ca ea. Dar căsătoria e altceva. Dacă s-ar fi putut mărită imediat cu Faris, fiul lui Kaptanoglu, înainte de a se culca cu el, calicia familiei ei ar fi fost repede uitată. Sau altfel, dacă Belkis ar fi provenit dintr-o familie înstărită, faptul că nu era fecioară la cununie ar fi fost repede dat uitării, fără să facă nimeni un capăt de lume din asta. Dar, pentru că n-a izbutit să facă nişte lucruri pe care le face, de fapt, toată lumea şi pentru că a avut o viaţă sentimentală foarte plină, individele acelea din ,,lumea bună“ au numit-o, ani la rând, ,,Târfa Consolării“. Poate că ar trebui s-o respectăm pe Belkis, pentru că s-a angajat fără rezerve în prima dragoste care i-a ieşit în cale la tinereţe şi pentru că i s-a abandonat fără rezerve iubitului ei.

         - Tu o respecţi? a întrebat Sibel.

         - Nu, o găseam respingătoare.

         Petrecerea, despre care am uitat acum cu ce prilej era oferită, avea loc pe debarcaderul lung de beton al unei vile de pe ţărmul mării, în Suadiye. Şaizeci-şaptezeci de persoane

vorbeau aproape în şoaptă, stând cu paharele de băuturi în mâini, şi se măsurau din ochi unele pe altele, ca să vadă cine venise, cine participa la petrecere. Am simţit că cei prezenţi erau nemulţumiţi de lungimea rochiilor cu care erau îmbrăcate majoritatea femeilor - erau indispuşi de faptul că cea mai mare parte a purtătoarelor de minijupe aveau pulpe scurte sau groase. De aceea, toate aduceau, la prima vedere, cu nişte dame de consumație nervoase şi stângace. Între locul de acostare al bărcilor, aflat chiar lângă debarcader, şi mare se întindea un canal adânc, iar duhoarea lui se simţea şi mai puternic în mulţime, unde se perindau diverşi chelneri, cu mănuşi albe în mâini.

         După ce m-am alăturat puzderiei de invitaţi, un „psihiatru“ întors de curând din America, care abia-şi deschisese cabinet şi care-mi dăduse cartea lui de vizită proaspăt tipărită de îndată ce făcuserăm cunoştinţă, a răspuns întrebărilor insistente ale unei femei de vârstă mijlocie, dar foarte fâşneţe, vorbindu-le celor adunaţi în jurul lui despre dragoste: sentimentul acela înălţător pe care-1 încearcă un om care doreşte mereu să facă dragoste cu aceeaşi persoană, respingând alte prilejuri care i se ivesc în cale, deşi acestea nu-i lipsesc, se numeşte ,,dragoste“. După flecăreala despre dragoste, am discutat cu o mamă, care mi-a prezentat-o pe fiica ei în vârsta de optsprezece ani şi care se întreba unde ar fi putut s-o trimită pe aceasta să studieze, abstracţie făcând de universităţile turceşti, unde era „boicotată“ sistematic, din raţiuni politice. Ajunseserăm la acest subiect datorită faptului că gazetele din ziua respectivă precizau că muncitorii tipografi care urmau să tipărească brosura cu subiecte pentru examenul

naţional de admitere la facultate începuseră să ducă o viaţă de pușcăriaşi ce avea să se prelungească multă vreme, pentru a se evita sustragerea acesteia.

         După multă vreme, la debarcader şi~a făcut apariţia Zaim, un bărbat înalt, cu bărbie prelungă, ochi frumoşi şi înfăţişare chipeșă, însoţit de Inge, nemţoaica-manechin, mlădioasă şi

cel puţin la fel de înaltă ca el. Ceea ce te făcea să-ncerci o strângere de inimă nu era atât sentimentul de invidie pe care ţi-l provoca frumoasa pereche, cât faptul că Inge cea cu ochi albaştri, picioare lungi şi subţiri, piele albă ca laptele şi păr de un blond natural le amintea necruţător, prin aspectul ei, femeilor din înalta societate istanbuleză, care se zbăteau să-şi vopsească părul blond, îşi smulgeau sprâncenele şi luau buticurile la rând ca să-şi aleagă toalete, pentru a se simţi mai europene decât erau, că nuanţa pielii şi conformaţia rasială reprezentau, în cazul lor, defecte însemnate care, din păcate, nu puteau fi compensate prea uşor. In ceea ce mă privește, mă simţeam familiarizat nu atât cu particularitățile nordice ale femeii, cât cu chipul, râsul şi buzele ei, care mă duceau cu gândul la un vechi prieten. Îmi făcea plăcere să mă-ntâlnesc cu ea dimineaţă de dimineaţă, mai întâi în reclama din ziare, apoi, în drum spre serviciu, pe fațada laterală a unui bloc din Harbiye. In scurtă vreme,

Inge a fost din nou înconjurată de o mulţime de lume.

         La întoarcere, Sibel a spus, rupând tăcerea care domnea în mașină:

         - Da, mi se pare cât se poate de limpede că Zaim-Meritați - Totul e un om de treabă. Dar crezi că face bine arătându-le tuturor că manechinul ăla german de categoria a patra, femeia aia care arată de parcă s-ar culca cu şeici arabi, e amanta lui, ca şi cum n-ar fi destul că o foloseşte-n reclame?

         - Poate că, gândeşte manechinul mânat de aceleaşi simţăminte amicale, nu ne deosebim prea mult de şeicii arabi. Se pare că, deocamdată, vânzările de răcoritoare merg bine. Zaim mi-a spus, la un moment dat, că turcii sunt mai satisfăcuţi şi mai încântaţi de produsele turceşti moderne dacă află că sunt agreate şi de occidentali.

         - Când am fost la coafor, am văzut, în paginile de mijloc ale revistei Hafta Sonu