moment dat cotise greşit, iar acum nu-şi mai putea identifica poziţia pe hartă.

Ce să facă? Să se întoarcă şi s-o ia de la început? Sau să continue, sperând că poteca lui avea să întâlnească drumul principal?

Hotărî că era mai eficient să întrebe pe cineva. Ar fi putut găsi direcţia dorită fără mare efort.

Totuşi, pe cine să întrebe? în preajma casei zărise câţiva roboţi agricoli, dar aici era pustiu. Un vehicul trecu pe lângă el fără să oprească. Poate că avea să treacă şi altul.

Rămase indecis, ceea ce însemna nemişcat, apoi văzu doi oameni traversând câmpul din stânga lui.

Se întoarse cu faţa către ei.

Oamenii îl zăriră şi-şi schimbară direcţia, venind spre el. Îşi schimbară însă şi comportamentul. Cu o clipă înainte fuseseră gălăgioşi, râzând şi chiuind, cu glasurile răsunând peste câmp - dar acum amuţiseră. Chipurile lor purtau expresia aceea pe care Andrew o asocia cu nesiguranţa umană.

Erau tineri, însă nu adolescenţi. Să fi avut douăzeci de ani? Douăzeci şi cinci? Andrew nu se pricepuse niciodată să aprecieze vârsta oamenilor.

Încă înainte de a ajunge lângă el îi întrebă:

– Mă scuzaţi, domnilor, puteţi să-mi spuneţi care este drumul spre biblioteca oraşului?

Tinerii se opriră şi-l priviră.

Lunganul cel slab, care purta o pălărie înaltă, subţire şi neagră, ce părea o bucată de burlan şi-i accentua în mod grotesc statura, se adresă celuilalt:

– Cred că-i un robot.

– Ai dreptate, încuviinţă al doilea. (Era scund şi rotofei, cu nas butucănos şi pleoapele grele.) Are faţă de robot, nu?

– În mod sigur. E clar o faţă de robot.

– Dar poartă haine!

– Şi încă elegante.

– Îţi dai seama? Un robot îmbrăcat în haine elegante! Oare ce-o să le mai treacă prin minte?

– Scuzaţi-mă, domnilor, repetă Andrew. Am nevoie de ajutor, încercam să găsesc biblioteca oraşului, dar se pare că m-am rătăcit.

– Vorbeşte exact ca un robot, zise slăbănogul.

– Are faţă ca de robot, adăugă celălalt.

– Atunci trebuie să fie un robot.

– Aşa ai zice, nu?

– Dar… poartă haine.

– Haine… Aşa-i. Asta nu se poate nega, nu?

– Roboţii poartă haine?

– Eu n-am auzit.

– Dacă poartă haine, crezi că poate fi un robot?

– Are faţa de metal… are totul din metal. Totuşi, dacă e robot, de ce poartă haine?

– Ştii ce cred? pocni din degete lunganul. Ăsta-i robotul liber. Pe lângă casa babei Charney există un robot, care nu-i proprietatea nimănui. Fac pariu că ăsta-i! Altfel, de ce-ar avea haine?

– Întreabă-l, zise năsosul.

– Bună idee. Lunganul se apropie de Andrew: Tu eşti robotul de pe proprietatea Charney?

– Sunt Andrew Martin, domnule.

– Cam şmecher roboţel, nu. Când te-ntreb ceva, îmi răspunzi direct la-ntrebare!

– Locuiesc pe proprietatea Martin, care e deţinută de familia Charney. Anterior a fost reşedinţa domnului Gerald Martin. De aceea, numele meu este Andrew Martin.

– Eşti un robot, aşa-i?

– Desigur, domnule.

– Atunci de ce porţi haine? Roboţii nu poartă haine, nu?

– Port haine atunci când hotărăsc eu aşa, răspunse încet Andrew.

– Dezgustător! Eşti hidos, împopoţonat în halul ăsta, nu-ţi dai seama? Absolut hidos! Un robot în haine! Cine-a mai auzit de aşa ceva?! Privi spre tovarăşul lui: Ai mai văzut vreodată ceva atât de dezgustător? Revenind la Andrew, i se adresă: Dezbracă-te!

Andrew şovăi. De atâta vreme nu mai auzise un ordin pe un asemenea ton, încât circuitele Legii Doi aproape că se blocară.

– Ce-aştepţi?! se răsti lunganul. Ţi-am spus să te dezbraci, nu? îţi ordon să te dezbraci!

Încet, Andrew se conformă. Scoase lanţul şi-l aşeză cu grijă jos. Apoi dezbrăcă bluza de mătase şi o împături cu atenţie, ca să nu arate şifonată când avea s-o îmbrace iarăşi. O puse lângă lanţ.

– Mai repede, îl zori tânărul. Nu te mai chinui să le împătureşti. Aruncă-le, ai auzit? Scoate totul. Totul!

Andrew desfăcu pantalonii de catifea şi descălţă pantofii eleganţi.

– Oricum, ascultă de ordine, comentă năsosul.

– Trebuie. Toţi roboţii fac aşa. N-au încotro. Respectarea ordinelor e programată în ei. Le spui: " Sări în lac!" şi ei sar. Le spui: "Adu-mi căpşuni! şi se duc să-ţi caute căpşuni, chiar dacă-i iarnă.

– Nu-i rău să ai unul.

– Cum să fie?! Dintotdeauna m-am întrebat cum ar fi dacă aş avea un robot al meu. Tu nu?

– Cine şi-l poate permite?

– Păi ăsta-i disponibil. Dacă nu-i al nimănui, poate fi la fel de bine al nostru. Ajunge doar să-i spunem că-i al nostru. S-o zicem ca pe o poruncă, înţelegi?

– Aha! Ai dreptate!

– Îl putem pune la treabă. Să facă fel de fel de chestii. E obligat să execute orice dorim. Şi nu ne poate opri nimeni. Nu atentăm la proprietatea nimănui. El nu aparţine nimănui.

– Dar dacă altcineva încearcă să ni-l ia în acelaşi fel?

– O să-i poruncim să nu plece cu nimeni altcineva.

– Nu ştiu dacă o să ţină, se încruntă năsosul. Dacă trebuie să asculte ordinele oamenilor, va trebui să le asculte şi pe ale altora, nu doar pe ale noastre.

– Păi…

– Lasă, c-o să ne facem griji atunci când va fi cazul. Hei! Tu! Robotule! Aşază-te-n cap!

– Capul nu foloseşte la…, începu Andrew.

– Am zis să te aşezi în cap. E o poruncă. Dacă nu ştii să stai în cap, e momentul să-nveţi cum se face.

Andrew ezită iarăşi, apoi se aplecă, îşi puse capul pe sol şi palmele puţin mai în faţă, ca să-i sprijine greutatea.

Încercă să ridice picioarele. Circuitele sale nu fuseseră prevăzute cu posibilitatea adaptării instantanee la o poziţie răsturnată, aşa încât îşi pierdu echilibrul aproape imediat. Căzu greoi pe spate. Pentru o clipă, rămase nemişcat, căutând să-şi revină din efectele căderii, după aceea dădu să se scoale.

– Nu, îl opri lunganul. Rămâi aşa şi nu scoate un sunet. Cred că l-am putea demonta şi monta la loc, se adresă tovarăşului său. Ai mai desfăcut vreodată un robot?

– Nu. Dar tu?

– Niciodată, însă mi-am dorit-o dintotdeauna.

– Crezi c-o să ne lase?

– Păi cum ne-ar putea opri?

Într-adevăr, Andrew nu-i putea opri în nici un fel, mai ales dacă-i porunceau să nu se împotrivească. Legea Doi - a supunerii faţă de oameni - era mai importantă decât Legea Trei, a instinctului de conservare. În orice caz, nu se putea apăra fără să le facă vreun rău, ori asta ar fi însemnat încălcarea Legii Unu. La acest gând, fiecare unitate mobilă din el se contractă uşor şi Andrew începu să tremure, aşa cum stătea întins pe jos.

Lunganul îl împinse cu vârful pantofului.

– E cam greu, observă el. Şi cred că nu ne putem descurca fără scule. Şi dacă după-aia nu-l mai putem monta