– Ce dacă?

– Păi, atunci stricăm un robot bun, pe care l-am putea folosi la alte chestii. Eu zic să-i poruncim să se auto-demonteze. El trebuie să ştie cum s-o facă. Oricum, ar fi nostim să-l vedem încercând. Şi după-aia, îl facem noi la loc.

– Bine zis, încuviinţă gânditor slăbănogul, dar, mai întâi, hai să-l luăm de-aici. Dacă trece cineva…

Era prea târziu. Într-adevăr, cineva se apropia şi era chiar George. Din locul de unde stătea întins, Andrew îl zărise, nu prea departe, coborând o colină. Ar fi vrut să strige după ajutor, dar ultimul ordin primit fusese: "Nu scoate-un sunet" şi trebuia să-l respecte până când îl contramanda ajutorul lui sau un alt om.

George îl văzuse, însă, şi pornise în goană. Peste câteva clipe ajunse gâfâind şi-l privi derutat pe Andrew.

Cei doi tineri se retraseră puţin şi aşteptară, încruntându-se şi schimbând căutări nesigure.

– Andrew, ai păţit ceva? întrebă George îngrijorat.

– Sunt bine.

– Atunci de ce stai pe pământ? Nu te poţi scula?

– N-ar fi nici o dificultate să mă scol, dacă mi-ai cere.

– Atunci, ridică-te! Nu mai sta acolo!

Andrew se ridică, recunoscător, când auzi porunca.

– De ce sunt hainele tale împrăştiate peste tot? De ce nu le porţi? Ce s-a petrecut aici?

– E robotul tău, meştere? întrebă lunganul. George se întoarse brusc spre el.

– Nu-i robotul nimănui. V-aţi luat de el?

– Păi, ni s-a părut cam aiurea ca un robot să poarte haine. Aşa că i-am cerut politicos să şi le scoată. Ce-ţi pasă, dacă nu-i al tău?

– Au încercat să-ţi facă vreun rău, Andrew? se interesă George.

– Intenţionau să mă demonteze. Tocmai voiau să mă ducă într-un loc ferit şi să-mi poruncească să mă auto-demontez.

George privi spre cei doi tineri. Încerca să pară curajos şi neînfricat, deşi se găsea în inferioritate numerică, dar Andrew văzu că bărbia îi tremura.

– E adevărat? întrebă el cu severitate.

În mod evident tinerii îi remarcaseră nesiguranţa şi deciseră că nu reprezenta o ameninţare serioasă pentru ei. George nu mai era de mult tânăr. Avea copii mari - fiul său, Paul, devenise chiar asociat la firma de avocatură. Părul lui roşcovan încărunţise, iar obrajii - lipsiţi acum de favoriţii zbârliţi - erau roz şi pufoşi, ca ai oricărui sedentar. Cu greu s-ar fi putut presupune că ar fi sărit la bătaie, în ciuda atitudinii războinice. Cei doi simţiră asta şi purtarea lor se schimbă, devenind tot mai încrezătoare.

Lunganul îi răspunse rânjind:

– Da, voiam să vedem cum o să facă. Mai ales spre sfârşit, când avea să-i rămână doar un braţ.

– Aveţi un fel aparte de a vă amuza.

– Te priveşte pe tine?

– De fapt, da.

– Şi ce vrei să faci, grăsane? chicoti lunganul. Să ne iei la bătaie?

– Nu, răspunse George, nu-i nevoie. Robotul acesta este în familia mea de peste şaptezeci de ani. Ne cunoaşte şi ne preţuieşte mai mult decât pe oricine din lume. Aşa că am să-i spun că atentaţi la viaţa mea şi că plănuiţi să mă omorâţi. Îi voi cere să mă apere. Va trebui să aleagă între viaţa mea şi a voastră şi ştiu foarte bine pe cine va alege…Ştiţi cât de puternic este un robot? Vreţi să ştiţi ce o să vi se întâmple când o să vă atace?

– Hei, stai aşa…, începu năsosul.

Părea neliniştit acum. De fapt, amândoi păreau alarmaţi, începuseră să bată în retragere.

– Andrew, spuse răspicat George, mă aflu în pericol personal şi direct. Aceşti doi tineri îmi vor face rău. Îţi poruncesc să porneşti spre ei!

Ascultător, Andrew făcu doi paşi înainte, deşi se întreba cum anume l-ar fi putut apăra pe bărbat. Mânat de o bruscă inspiraţie, ridică braţele, adoptând o poziţie ce putea fi interpretată drept ameninţătoare. Dacă ideea era să pară înfricoşător, ei bine, va încerca să arate cât mai înfricoşător.

Îşi menţinu ţinuta războinică. Ochii lui fotoelectrici sclipeau în roşul cel mai închis posibil. Silueta metalică scânteia sub razele soarelui.

Tinerii preferară să nu mai aştepte urmarea. O rupseră la fugă peste câmp şi, de-abia după ce se îndepărtară cu vreo sută de metri şi simţiră că erau în siguranţă, se întoarseră ca să privească îndărăt, scuturând pumnii şi blestemând furioşi.

Andrew porni către ei. Cei doi se răsuciră şi o luară la goană peste creasta dealului. În câteva clipe dispărură.

– Gata, Andrew, nu mai e nevoie, rosti George.

Tremura, asudase şi era palid. Părea extrem de zdruncinat. Depăşise de mult vârsta la care s-ar fi putut confrunta fizic cu un tânăr - cu atât mai puţin cu doi deodată.

– Mai bine că au fugit, vorbi Andrew. Ştii bine că nu le-aş fi putut face nimic. În plus, era limpede că nu te atacau.

– Totuşi, ar fi putut s-o facă, dacă lucrurile ar fi continuat aşa.

– Este doar o speculaţie. În opinia mea…

– Da, ştiu. Cel mai probabil este că n-ar fi avut curajul să ridice mâna. Oricum, nu ţi-am poruncit să-i ataci. Ţi-am spus doar să mergi spre ei. Restul l-a făcut teama lor. Era şi poziţia aceea de luptă, pe care ai avut inteligenţa s-o adopţi.

– Dar cum le poate fi teamă de roboţi? Legea Unu asigură că un robot n-ar putea niciodată…

– Spaima de roboţi este o boală comună multor oameni, şi încă una ce pare nevindecabilă - cel puţin deocamdată. Dar asta n-are importanţă. Esenţial este că au plecat, iar tu eşti nevătămat. Totuşi, aş vrea să ştiu ce naiba făceai pe aici?!

– Mă duceam la bibliotecă.

– Da, ştiu asta - am găsit biletul tău. Dar nu pe aici este drumul. Biblioteca e înapoi, în oraş. Când am telefonat acolo şi bibliotecara mi-a spus că n-ai apărut şi că nici nu te cunoştea, am pornit să te caut. Pe drumul respectiv nu te-am găsit şi nimeni dintre cei pe care i-am întâlnit nu te văzuse. Atunci mi-am dat seama că te-ai rătăcit. Mai exact ai pornit exact în direcţia opusă.

– Bănuisem eu că există o eroare în planul meu direcţional, spuse Andrew.

– Cu siguranţă. Ştii că eram gata să cer o scanare aeriană după tine? Apoi, nu ştiu cum, m-am gândit că poate ai apucat-o încoace… De fapt, ce căutai la bibliotecă? Câteodată îţi vin nişte idei dintre cele mai ciudate. Ştii bine că ţi-aş fi adus orice cărţi aveai nevoie.

– Da, ştiu, George. Însă eu sunt un…

– Robot liber. Da, da. Care are dreptul să