plece în oraş ca să se folosească de bibliotecă, dacă asta doreşte, cu toate că până şi extraordinara lui inteligenţă robotică este în mod misterios incapabilă de a-l ţine pe drumul cel bun. Pot să te întreb, ce voiai să împrumuţi de la bibliotecă?

– O carte despre limbajul modern.

– Intenţionezi să abandonezi sculptura în favoarea lingvisticii?

– Mă simt neadaptat în privinţa vorbirii.

– Cum aşa? Doar ai o abilitate lingvistică deosebită! Vocabularul tău, gramatica…

– Limbajul - metaforele, colocvialismele, până şi gramatica - se schimbă întruna, George. Programarea mea rămâne aceeaşi. Dacă nu mă actualizez, îmi va fi aproape imposibil să comunic cu fiinţele omeneşti, peste numai câteva generaţii.

– Mda… aici ai dreptate.

– De aceea trebuie să studiez modificările lingvistice. Apoi, pe neaşteptate, Andrew se auzi spunând:

– George, simt că este important să aflu cât mai multe despre fiinţele omeneşti, despre lume, despre tot. În anii aceştia am dus o existenţă izolată pe minunata noastră proprietate, pe această porţiune retrasă de coastă. Lumea aflată dincolo de pragul uşii mele rămâne un mister… Trebuie să învăţ mai multe şi despre roboţi. Vreau să scriu o carte despre ei.

– O carte, repetă bărbatul, oarecum derutat. Despre roboţi… Un îndrumar de proiectare?

– Nici vorbă. Mă gândeam la o istorie a dezvoltării lor.

– Aha, încuviinţă George, încruntându-se. Bine, atunci… Ne întoarcem acasă?

– Desigur. Pot să-mi pun hainele, sau să le iau în braţe?

– Pune-le. Neapărat.

– Mulţumesc.

Andrew se îmbrăcă iute, după care porni alături de George.

– Vrei să scrii o carte despre istoria roboticii, continuă bărbatul, parcă explorând ideea. Dar de ce, Andrew? Există deja un milion de cărţi despre robotică, iar cel puţin jumătate dintre ele includ istoria conceptului de robot. Lumea e săturată nu doar de roboţi, ci şi de informaţii despre ei.

Andrew clătină din cap, un gest omenesc, pe care-l adoptase în ultima vreme.

– Nu o istorie a roboticii, George. O istorie a roboţilor… scrisă de un robot. Aşa ceva n-a mai existat. Vreau să explic ce simt roboţii despre ei înşişi. Şi, mai ales, care a fost relaţia noastră cu oamenii, începând cu momentul când primilor roboţi li s-a permis să muncească şi să locuiască pe Pământ.

Bărbatul nu mai spuse nimic. Se mulţumi doar să ridice din sprâncene.

 

DOISPREZECE

 

Micuţa Domnişoară făcea una din vizitele periodice la proprietatea familiei, din California. Împlinise optzeci şi trei de ani şi părea că are fragilitatea unui bibelou. Cu toate acestea, nimic din comportamentul ei nu lăsa să se înţeleagă că energia sau hotărârea i s-ar fi diminuat. Deşi purta baston, îl folosea mai degrabă pentru a gesticula, decât ca să se sprijine în el.

Ascultase cu o indignare crescândă povestea nefericitei încercări a lui Andrew de a ajunge la bibliotecă. La sfârşit, bătuse vehement cu bastonul în podea şi comentase:

– George, dar este de-a dreptul oribil! Cine erau huliganii aceia?

– Nu ştiu, mamă.

– Atunci ar trebui să te preocupi să-i găseşti.

– Ce importanţă are? Probabil, doi localnici. Nişte tineri porniţi, care taie frunză la câini. Până la urmă n-au făcut nimic rău.

– Însă ar fi fost în stare! Dacă n-ai fi apărut tu, i-ar fi putut face destul rău lui Andrew. Ba chiar şi pe tine te-ar fi putut ataca. Se pare că singurul lucru care te-a salvat a fost prostia lor, care i-a împiedicat să-şi dea seama că Andrew nu-i putea răni nici dacă-i porunceai.

– Haide, mamă… Chiar crezi că m-ar fi atins? în secolul douăzeci şi trei mai atacă cineva lumea la drumul mare?

– Mă rog… probabil că nu. Totuşi, Andrew s-a găsit în pericol, iar asta nu putem permite. Ştii bine că-l privesc ca pe un membru al familiei noastre.

– Da, desigur. Aşa-l consider şi eu. Dintotdeauna a fost aşa.

– Atunci nu putem permite unei perechi de idioţi să-l trateze ca pe o jucărioară oarecare, aşa-i?

– Şi ce-ai vrea să fac, mamă? întrebă George.

– Nu eşti avocat?! Pune-ţi ştiinţa la bătaie! Fii atent: vreau să introduci pe rol un caz a cărui soluţionare să rămână, cumva, ca referinţă. În felul acesta, Tribunalul Regional va fi silit să ia în considerare drepturile roboţilor. Apoi, să intervii la Legislatura Regională ca să voteze legile necesare, iar, dacă apar probleme politice, mergi până la Tribunalul Mondial. Să ştii c-o să te urmăresc, George, şi n-o să-ţi tolerez nici o şovăială.

– Mamă, cu puţin timp în urmă, tu însăţi mi-ai zis că lucrul pe care-l doreşti cel mai mult de la mine este să candidez la postul deţinut de bunicul în Legislatură.

– Aşa este. Ce legătură are una cu…

– Iar acum vrei să lansez o campanie controversată pentru drepturile roboţilor. Roboţii nu pot vota, mamă. Oamenii însă pot, iar multora nu le plac roboţii la fel de mult cum îţi plac ţie. Ştii ce se va întâmpla cu candidatura mea, dacă se va afla că eu am obligat Legislatura să adopte legile privind drepturile roboţilor?

– Şi ce dacă?

– Ce-i mai important pentru tine? Să fiu ales în Legislatură, sau să mă implic în cazul ăsta?

– Bineînţeles, să te implici în caz, replică prompt bătrâna.

– Perfect, încuviinţă George. Voiam doar să mă asigur că am lămurit situaţia. Mă voi lupta pentru drepturile civile ale roboţilor, dacă asta doreşti. Însă trebuie să-ţi dai seama că asta va însemna sfârşitul carierei mele politice, încă înainte de a o fi început.

– Evident că-mi dau seama. S-ar putea să constaţi că greşeşti - nu ştiu - dar, oricum, principalul este că doresc ca Andrew să fie protejat împotriva repetării unui asemenea incident brutal. În primul şi în primul rând, asta vreau.

– Bine, mamă, zise George, atunci asta vei avea. Poţi conta pe cuvântul meu.

Îşi porni campania imediat. Ceea ce începu ca simplă încercare de a potoli temerile unei bătrâne se transformă rapid în cruciada vieţii sale.

Oricum, George Charney nu-şi dorise niciodată un scaun în Legislatură. Acum putea spune că scăpase de grija respectivă, întrucât maică-sa hotărâse că trebuia să militeze pentru drepturile civile ale roboţilor. Iar avocatul din el era fascinat de provocare. Campania implica o mulţime de chiţibuşuri legale, care necesitau o analiză şi o abordare atentă.

Ca director al firmei "Feingold and Charney", George schiţă strategia, lăsând munca de documentare şi formularistica pe seama avocaţilor mai tineri. Fiul său, Paul, care se alăturase firmei cu trei ani în urmă, deveni responsabil pentru acţiunile juridice şi tot el raporta