Andrew era profund implicat. Începuse lucrul la cartea despre roboţi - pornise chiar de la Laurence Robertson şi constituirea Companiei "Roboţii şi Oamenii Mecanici Americani" - dar acum amânase proiectul respectiv şi-şi petrecea toată vremea studiind maldăre de documente legislative. În câteva rânduri oferise nişte sugestii cu totul aparte.

– În ziua când acei doi oameni m-au şicanat, îi povesti el Micuţei Domnişoare, George mi-a spus că dintotdeauna oamenilor le-a fost frică de roboţi. "O boală a omenirii", cam aşa a denumit-o. Atâta vreme cât acest lucru este valabil, eu cred că tribunalele şi legislaturile nu vor face mare lucru în favoarea noastră. La urma urmelor, roboţii nu au putere politică, în vreme ce oamenii au. N-ar trebui făcut ceva ca să modificăm atitudinea oamenilor faţă de roboţi?

– Dacă am putea…

– Trebuie să încercăm. George trebuie să încerce.

– Mda, încuviinţă Micuţa Domnişoară. Ar trebui.

Astfel, în vreme ce Paul alerga prin tribunale, George preluă relaţiile cu publicul. Se dedică în totalitate sarcinii de a milita pentru drepturile civile ale roboţilor, consacrându-i tot timpul şi energia sa.

Fusese dintotdeauna un bun orator, degajat şi plăcut, iar acum ajunsese o figură familiară la întrunirile avocaţilor, profesorilor şi editorilor de holo-ştiri, precum şi la toate emisiunile de opinie transmise în direct, unde susţinea drepturile roboţilor cu o elocvenţă ce spori odată cu experienţa.

Cu cât petrecea mai multă vreme pe podiumurile sălilor de conferinţe şi în studiourile de transmisiuni, cu atât George deveni o prezenţă mai relaxată şi totuşi autoritară. Îşi lăsă iarăşi favoriţi şi-şi pieptănă părul - acum complet alb - pe spate, într-o coamă impresionantă. Ba chiar adoptă noua modă de îmbrăcăminte purtată de unii dintre cei mai populari comentatori video - stilul de veşminte largi, curgătoare, denumit "draperie". Afirma că-l făcea să se simtă aidoma unui filozof grec sau unui senator roman.

Atunci când îl văzuse prima dată astfel îmbrăcat, Paul Charney, care era mult mai conservator decât tatăl său, îl avertizase:

– Ai grijă să nu te împiedici în falduri şi să cazi, tată.

– O să mă străduiesc, replicase acesta.

Esenţa argumentării sale pro-roboţi era următoarea: "Dacă, în virtutea Legii Doi, putem cere oricărui robot supunere nelimitată în toate privinţele, cu excepţia, desigur, nevătămării vreunei fiinţe umane, atunci orice om, absolut orice fiinţă umană, deţine o putere teribilă asupra oricărui robot. Concret, de vreme ce Legea Doi are precedenţă asupra Legii Trei, orice om poate utiliza legea supunerii pentru a învinge legea autoconservării. El poate ordona robotului să se autoavarieze sau chiar să se autodistrugă pentru orice motiv sau chiar fără nici un motiv - doar pentru că aşa doreşte el.

Să ignorăm, deocamdată, problema dreptului de proprietate - deşi nu-i deloc minoră - şi să abordăm subiectul numai la nivelul simplei decenţe umane. Să ne închipuim că, întâmplător, cineva întâlneşte pe drum un robot şi-i porunceşte, fără alt motiv decât propriul său amuzament, să-şi demonteze membrele ori să-şi producă o gravă avarie. Sau să presupunem că însuşi proprietarul robotului, într-un moment de răutate, de plictiseală ori de enervare, îi dă un astfel de ordin.

Este acest lucru corect? Am trata oare un animal în acest fel? Să nu uităm că un animal are totuşi posibilitatea de a se autoapăra. Noi, însă, ne-am proiectat roboţii aşa încât să nu poată ridica mâna împotriva omului.

Până şi un obiect neînsufleţit care ne-a fost util are dreptul la o consideraţie din partea noastră. Iar un robot nu-i câtuşi de puţin insensibil - nu-i o simplă maşină şi nici un animal. El poate să gândească îndeajuns de bine pentru a vorbi cu noi, a raţiona alături de noi ori a glumi cu noi. Mulţi dintre cei care am trăit şi am lucrat alături de roboţi toată viaţa am ajuns să-i considerăm prieteni - practic, nişte membri ai familiei, îndrăznesc să spun. Faţă de ei avem un respect profund, ba chiar afecţiune. Cerem oare prea mult dacă dorim să le acordăm prietenilor roboţi protecţia oficială a legii?

Dacă omul are dreptul de a-i da robotului orice ordin care nu implică vătămarea unei fiinţe umane, atunci ar trebui să aibă cel puţin decenţa de a nu-i da niciodată un ordin care ar însemna vătămarea robotului - exceptând, desigur, cazul când siguranţa omului cere neapărat acest lucru. În nici un caz unui robot nu trebuie să i se ceară să-şi pricinuiască un rău inutil. O putere mare implică şi o responsabilitate mare.

Dacă roboţii au cele Trei Legi prin care să-i protejeze pe oameni, ar fi prea mult să le cerem oamenilor să respecte câteva legi care să-i protejeze pe roboţi?"

Evident, existau şi păreri opuse, iar purtătorul de cuvânt al părţii adverse nu era altul decât James Van Buren, avocatul care combătuse petiţia lui Andrew de obţinere a statutului de robot liber la Tribunalul Regional. Acum era bătrân, dar încă viguros, un susţinător vehement al tradiţiilor. În stilul său calm, echilibrat şi raţional, Van Buren redevenise un orator convingător, de partea acelora care negau că roboţii puteau fi consideraţi demni de a avea "drepturi". El declara:

"Evident că nu pot lua partea unor vandali care distrug în mod deliberat un robot ce nu le aparţine sau îi ordonă să se autoavarieze. Aceasta reprezintă o infracţiune civilă, atât şi nimic mai mult, ce poate fi penalizată imediat prin măsuri legale. Nu avem nevoie de o lege suplimentară pentru un asemenea caz, tot aşa cum nu avem nevoie de o lege care să specifice că spargerea ferestrelor de la casele altor oameni constituie un delict.

Legea generală privind inviolabilitatea proprietăţii oferă protecţie suficientă.

Dar o lege care să oprească un individ de a-şi distruge propriul robot? în acest moment, abordăm cu totul alte aspecte raţionale. Eu însumi deţin roboţi şi nu m-aş gândi să-mi fac ţăndări biroul. Cu toate acestea, există cineva care să susţină că ar trebui să mi se ia dreptul de a face ceea ce doresc cu proprii mei roboţi, cu propriul meu birou ori cu alte obiecte al căror proprietar sunt? Ar putea Statul, în infinita lui înţelepciune, să vină la mine şi să-mi spună: «Nu, James Van Buren, trebuie să fii