bun cu birourile tale şi să nu le avariezi. La fel şi cu fişetele - ele trebuie tratate cu respect, ca nişte prieteni. Evident, acelaşi lucru este valabil şi pentru roboţii tăi.

În nici un caz, James Van Buren, n-ai dreptul să le faci vreun rău roboţilor pe care-i deţii.»

Aici, Van Buren făcea o pauză şi zâmbea în felul său calm şi rezonabil, lăsându-i pe toţi să înţeleagă că acesta fusese un exemplu strict ipotetic, că de fapt el nu era genul de om care putea face rău unei fiinţe sau unui obiect.

După aceea continua:

"Parcă-l aud pe George Charney replicând că un robot e fundamental diferit de un birou sau de un fişet, că un robot este inteligent şi sensibil, că roboţii trebuie priviţi drept nişte oameni. I-aş răspunde atunci că greşeşte, că este atât de orbit de afecţiunea pentru robotul pe care familia sa îl deţine de multe decenii, încât a uitat ce sunt, de fapt, roboţii.

Prieteni, ei nu sunt altceva decât nişte maşini! Nişte unelte. Instrumente!. Sunt simple mecanisme, ce nu merită nici mai multă, dar nici mai puţină protecţie legală decât orice alte obiecte neînsufleţite. Da, am spus neînsufleţite. De acord, ei pot vorbi. Pot chiar şi gândi, în felul lor rigid, anteprogramat. Dar atunci când înţepi un robot, va sângera el? Când îl gâdili, va râde? Sigur că da, roboţii au mâini şi simţuri - întrucât aşa i-am construit noi - dar au ei pasiuni şi sentimente cu adevărat omeneşti? Greu de crezut! De aceea ar fi bine să nu confundăm nişte maşini realizate după chipul omului cu nişte făpturi vii.

Ar mai trebui să subliniez că, în acest secol, omenirea a devenit dependentă de munca roboţilor. În clipa de faţă, numărul roboţilor de pe Pământ îl depăşeşte pe cel al oamenilor, iar ei execută în principal muncile pe care nimeni dintre noi n-ar dori să le facă. Ei au eliberat omenirea de corvoadă şi degradare. Confundarea problemei roboţilor cu străvechea dispută legată de sclavie, urmată de dezbaterile legate de libertatea sclavilor şi de cele privind drepturile civile pentru urmaşii sclavilor eliberaţi, ar duce în final la haosul economic, roboţii solicitând nu doar protecţia legii, ci şi independenţa faţă de stăpânii lor. Acei sclavi, de acum multe secole, erau fiinţe omeneşti exploatate cu cruzime şi tratate necorespunzător. Nimeni nu avea dreptul să-i oblige la muncă forţată. Pe când roboţii au fost creaţi tocmai pentru a servi. Prin definiţie, ei se află aici ca să fie folosiţi; nu pentru a ne fi prieteni, ci servitori. Iar adoptarea oricărei alte poziţii reprezintă un fel de a gândi greşit, periculos şi sentimental."

George Charney era un orator convingător, dar nici James Van Buren nu se lăsa mai prejos. În cele din urmă, bătălia - desfăşurată mai degrabă în faţa opiniei publice, decât în Legislatură ori în Tribunalul Regional - se încheie cu un fel de remiză.

Existau deja mulţi oameni care izbutiseră să-şi depăşească temerile sau neplăcerea faţă de roboţi - sentimente extrem de răspândite cu vreo două generaţii în urmă - iar argumentele lui George îi cucereau. Şi ei începuseră să-şi privească roboţii cu o anumită afecţiune şi doreau să li se asigure o securitate legală.

Pe de altă parte, existau şi alţii care poate că nu se temeau atât de mult de roboţi în sine, cât de riscurile financiare pe care le-ar fi putut întâmpina drept urmare a extinderii drepturilor civile şi asupra roboţilor. Ei solicitau prudenţă în noul domeniu legislativ.

De aceea, atunci când înfruntarea luă sfârşit şi se definitivă legislaţia pro-roboţi (specificând condiţiile în care era ilegal să dai unui robot un ordin ce-i putea dăuna), legea votată de Legislatura Regională, trimisă pentru revizuire la Tribunalul Regional, ratificată de Legislatura Mondială şi promulgată după respingerea unui recurs la Tribunalul Mondial, era destul de firavă. Avea un caracter restrâns, iar sancţiunile prevăzute pentru încălcarea ei păreau cu totul inadecvate.

Totuşi, principiul drepturilor roboţilor - stabilit iniţial prin decretul ce-i acorda "libertatea" lui Andrew - fusese încă puţin extins.

Promulgarea de către Tribunalul Mondial s-a făcut chiar în ziua când a murit Micuţa Domnişoară.

N-a fost o coincidenţă. Foarte bătrână şi slăbită, Micuţa Domnişoară se agăţase de viaţă cu disperare în timpul ultimelor săptămâni ale dezbaterilor. Abia atunci când sosise vestea victoriei îi slăbise îndârjirea de care se agăţa.

În clipa morţii, Andrew fusese lângă ea. Stătuse la căpătâiul patului, privind femeia măruntă şi ofilită dintre perne, şi se gândise la zilele acelea de acum aproape o sută de ani, când el sosise la reşedinţa impunătoare a lui Gerald Martin. Atunci, cele două fetiţe îl priveau, iar mezina se încruntase şi spusese: "En-de-re. Nu-i putem spune aşa. Nu-mi place. Ce-ar fi să-i zicem Andrew?"

Trecuse mult, foarte mult, de atunci. O viaţă întreagă, în ceea ce o privea pe Micuţa Domnişoară. Cu toate acestea, lui Andrew i se părea uneori că nu trecuse nici o clipită din ziua când coborâse pe plajă cu Domnişoara şi Micuţa Domnişoară şi înotase în ocean pentru că aşa îl rugaseră fetele.

Aproape un secol…

Andrew ştia că asta însemna un interval uriaş de timp pentru o fiinţă omenească.

Iar acum, viaţa Micuţei Domnişoare se apropia de sfârşit. Părul, cândva auriu sclipitor, se transformase demult în argint scânteietor; însă în clipele acestea îşi pierduse strălucirea şi, pentru prima dată, părea mat şi închis la culoare. Femeia îşi încheia viaţa, iar procesul respectiv nu putea fi oprit în nici un fel.

Nu era bolnavă; pur şi simplu se uzase dincolo de orice speranţă de refacere. Peste alte câteva momente urma să-şi înceteze funcţionarea. Andrew nu-şi putea imagina o lume lipsită de Micuţa Domnişoară, dar ştia că se găsea în pragul unei asemenea lumi.

Ultimul ei zâmbet a fost pentru Andrew, ca şi ultimele cuvinte:

– Ai fost bun cu noi.

A murit ţinându-l de mână, în vreme ce fiul ei, soţia acestuia şi copiii lor rămăseseră la o distanţă respectuoasă de robot şi de patul bătrânei.

 

TREISPREZECE

 

După moartea Micuţei Domnişoare, Andrew încercă o stare de apăsare ce nu-l părăsi luni de zile. Se gândise că "durere" ar fi reprezentat un termen exagerat, fiindcă bănuia că în reţeaua lui pozitronică nu exista