Cu toate acestea, nu putea nega faptul că era tulburat într-un mod ce putea fi asociat doar pierderii Micuţei Domnişoare. Nu l-ar fi putut cuantifica. O anumită îngreunare a gândirii, o încetineală stranie a mişcărilor sale, senzaţia unui dezechilibru general… le simţea pe toate acestea, însă era convins că nici un fel de instrumente n-ar fi putut detecta o modificare a capacităţii lui.

Pentru a atenua această stare, căreia nu voia să-i spună "durere", se cufundă cu totul în cercetările sale asupra istoriei roboţilor şi manuscrisul cărţii începu să devină tot mai voluminos.

Un prolog scurt era suficient ca să trateze conceptul de robot în istorie şi literatură - oamenii de metal din miturile antice greceşti, automatele imaginate de scriitori inteligenţi precum E.T.A. Hoffman şi Karel Capek, ca şi alte asemenea închipuiri.

Rezumase istoriile străvechi şi nu mai revenise la ele. Principalul lui subiect îl reprezenta robotul pozitronic - adevăratul şi autenticul robot.

De aceea, Andrew trecu rapid la anul 1982 şi la constituirea "Roboţilor şi Oamenilor Mecanici Americani" de către vizionarul Laurence Robertson. Simţea că retrăia el însuşi istoria, povestind despre primii ani de strădanii în laboratoarele sărăcăcioase, amenajate într-o magazie dezafectată, şi despre cea dintâi reuşită în construirea creierului pozitronic din platină şi iridiu, după nenumărate eşecuri. Conceperea şi dezvoltarea celor Trei Legi indispensabile; triumful lui Alfred Lanning, şeful cercetării, în proiectarea roboţilor mobili; stângaci, greoi şi muţi, totuşi capabili să interpreteze ordinele oamenilor şi să aleagă soluţia optimă dintr-un număr de acţiuni posibile. Iar apoi, la începutul secolului douăzeci şi unu, apariţia primilor roboţi vorbitori.

După aceea, Andrew trecu la un subiect mult mai tulburător pentru el: epoca reacţiilor omeneşti negative, isteria şi teroarea stârnite de noii roboţi, promulgarea legilor care interziceau utilizarea muncii robotizate pe Pământ. Întrucât miniaturizarea creierului pozitronic se găsea de-abia în stadiile primare, implicând sisteme complexe de răcire, primii roboţi vorbitori mobili fuseseră gigantici. Înalţi de aproape patru metri, ei păreau nişte monştri ameninţători, care trezeau toate spaimele umanităţii faţă de fiinţele artificiale: monstrul lui Frankenstein, Golemul şi celelalte coşmaruri similare.

Cartea lui Andrew dedica trei capitole perioadei aceleia în care teama de roboţi ajunsese la apogeu. Fuseseră foarte greu de scris, fiindcă se refereau exclusiv la iraţionalitatea umană - un subiect aproape imposibil de înţeles pentru Andrew.

Îl abordase pe cât putuse mai bine, căutând să se transpună în pielea oamenilor, care - deşi ştiau că acele Trei Legi ofereau o protecţie absolută, împiedicând orice acţiune răuvoitoare a roboţilor - continuau să-i privească pe roboţi cu groază şi ură. După o vreme, Andrew reuşise să priceapă, atât cât reuşise, cum fusese posibil ca omenirea să se simtă nesigură în prezenţa unei garanţii aşa de solide a securităţii.

Scotocind prin arhivele roboticii, el descoperi că aceste Trei Legi nu reprezentau o protecţie totală, aşa cum se părea. În realitate, abundau în ambiguităţi şi surse de conflict ascunse. De asemenea, ele îi puteau confrunta pe roboţi - creaturi directe, ce înţelegeau literal comenzile - cu nevoia de adoptare a unor decizii care nu erau neapărat ideale din punct de vedere uman.

De pildă, un robot trimis într-o misiune periculoasă pe o planetă necunoscută - ca să găsească şi să aducă un element vital pentru supravieţuirea unui explorator uman - putea încerca un conflict major între Legea Doi, a supunerii, şi Legea Trei, a autoconservării, intrând într-o buclă închisă, ce nu-i permitea nici să înainteze, nici să se retragă. O asemenea situaţie nedecisă determina robotul - prin neintervenţie - să pună în pericol omul care-l trimisese în misiune, în ciuda imperativelor Legii Unu, ce trebuia să aibă prioritate absolută. Într-adevăr, cum ar fi putut un robot să ştie că indecizia lui, pricinuită de opoziţia dintre Legile Doi şi Trei, punea în pericol viaţa unui om?

Dacă natura misiunii sale nu fusese precis definită anterior, el rămânea neştiutor asupra consecinţelor neintervenţiei sale, fără să-şi dea seama că pasivitatea sa constituia încălcarea Legii Unu.

Sau robotul care, datorită unei erori de proiectare ori programare, decidea că o anumită fiinţă umană nu era om şi ca atare nu putea solicita protecţia oferită de Legile Unu şi Doi…

Sau robotul care interpretase literal un ordin nefericit formulat şi, involuntar, pusese în pericol viaţa oamenilor din jur…

În arhive existau zeci de asemenea cazuri. Primii roboticieni - şi în mod deosebit extraordinara robopsiholog Susan Calvin, o femeie formidabilă şi austeră - se chinuiseră mult timp să rezolve dificultăţile ce apăreau întruna.

Problemele deveniseră extrem de complexe către mijlocul secolului douăzeci şi unu, când din atelierele R.O.M.A. Începuseră să iasă roboţi cu reţele pozitronice tot mai avansate, având o capacitate extinsă de gândire - care putea evalua o situaţie, percepând-o cu o înţelegere aproape omenească. Roboţi precum - deşi el avu grijă să nu menţioneze în mod explicit - Andrew Martin.

Noii roboţi cu reţele generalizate, echipaţi cu capacitatea de a interpreta datele în termeni mult mai subiectivi decât predecesorii lor, reacţionau adesea în moduri neaşteptate pentru oameni. Desigur, întotdeauna în cadrul general al celor Trei Legi. Însă, câteodată, dintr-un punct de vedere ce nu fusese anticipat de creatorii lor.

Studiind analele dezvoltării roboticii, Andrew înţelese, în cele din urmă, de ce atâţia oameni avuseseră o fobie faţă de roboţi. Nu deoarece cele Trei Legi ar fi fost greşit formulate - nici vorbă de aşa ceva, ele reprezentau modele perfecte de logică. Necazul consta în faptul că oamenii înşişi nu erau întotdeauna logici - ba, chiar, în unele situaţii se comportau de-a dreptul ilogic - iar roboţii nu izbuteau totdeauna să se adapteze buclelor, curbelor şi tangentelor gândirii umane.

Oamenii înşişi îi împingeau uneori pe roboţi să încalce una sau alta dintre cele Trei Legi şi tot ei, în stilul lor iraţional, îi acuzau după aceea că pricinuiseră lucruri nedorite, deşi nu făcuseră altceva decât să execute comenzile stăpânilor.

Andrew redactă capitolele respective cu cea mai mare grijă şi precauţie, rescriindu-le de câteva ori, ca să elimine orice posibilitate de subiectivism. Nu intenţiona să publice o diatribă la adresa imperfecţiunilor umane. Ca întotdeauna, ţelul său primordial era de a sluji interesele omenirii.

Poate că scopul iniţial al acestei cărţi fusese