de a ajunge la o înţelegere mai profundă a propriei sale relaţii vizavi de creatorii lui, dar, pe măsură ce înainta, pricepu că, atent şi inteligent concepută, cartea putea reprezenta o punte nepreţuită între oameni şi roboţi, o sursă de cunoaştere raţională nu doar pentru roboţi, ci şi pentru făpturile din carne şi oase care îi aduseseră pe lume. Orice ar fi ajutat oamenii şi roboţii să se înţeleagă reciproc avea să le permită celor din urmă să slujească mai bine omenirea, iar acesta, desigur, era chiar ţelul existenţei lor.

Când termină prima jumătate a cărţii, Andrew îl rugă pe George Charney s-o citească şi să-i ofere sugestii de îmbunătăţire. Trecuseră ani buni de la moartea Micuţei Domnişoare, iar George nu mai arăta chiar atât de bine; chelise aproape complet, iar trupul său, odinioară robust, era acum uscăţiv.

Privise manuscrisul voluminos cu o neplăcere abia ascunsă şi spusese:

– Ştii, Andrew, eu nu mă prea pricep la literatură.

– Nici nu mă interesează opiniile legate de stilul literar. Doresc să-mi analizezi ideile prezentate. Trebuie să ştiu dacă până aici există ceva care ar putea jigni fiinţele omeneşti.

– Sunt convins că nu există. Tu ai fost dintotdeauna întruparea politeţii.

– E adevărat, n-am jignit pe nimeni în mod intenţionat. Rămâne totuşi posibilitatea ca din nebăgare de seamă…

– Da, suspinase George. Da, înţeleg. Bine, o s-o citesc. Ştii, însă, că obosesc repede în ultima vreme. Poate să dureze până o parcurg pe toată.

– Nu-i nici o grabă.

Într-adevăr, George nu se grăbi; lectura dură aproape un an. Cu toate acestea, când îi restitui lui Andrew manuscrisul, ataşase doar o jumătate de pagină de observaţii - în majoritate corecturi minore, privind forma.

– Sperasem o critică mai la obiect, remarcase Andrew.

– Nu am nici o critică de adus. Este o lucrare remarcabilă. Absolut remarcabilă. Un studiu cu adevărat profund asupra subiectului. Ar trebui să fii mândru de ceea ce ai făcut.

– Totuşi, când mă refer la iraţionalitatea umană, ce a declanşat deseori dificultăţi legate de cele Trei Legi…

– Perfect definit, Andrew. Suntem cu adevărat o specie lipsită de precizie, nu-i aşa? Sclipitori şi extrem de creatori câteodată, însă înglodaţi în tot felul de contradicţii şi confuzii. Probabil că-ţi părem nişte tipi lipsiţi de speranţă în privinţa logicii, nu?

– Uneori, într-adevăr, aşa mi se pare, dar nu intenţionez să scriu o critică la adresa omenirii. Departe de mine gândul ăsta, George. Eu doresc să ofer lumii ceva care să-i apropie pe roboţi şi pe oameni. Iar dacă s-ar părea că exprim dispreţ faţă de capacităţile mintale ale oamenilor, ar fi exact opusul strădaniilor mele. De aceea sperasem că ai putea evidenţia paginile în care există pasaje ce pot fi interpretate…

– Poate că ar fi trebuit să-l rogi pe Paul să citească manuscrisul. Ştii, el e mai tânăr şi, în plus, mult mai atent decât mine la nuanţări şi subtilităţi.

Abia în clipa aceea Andrew înţelese că George Charney nu dorise câtuşi de puţin să-i citească manuscrisul - era bătrân şi obosit şi intra în ultimii ani ai vieţii sale. O dată în plus, roata generaţiilor se învârtise, iar acum Paul ajunsese capul familiei. Domnul dispăruse, apoi Micuţa Domnişoară şi în curând avea să fie rândul lui George. Martin-ii şi Charney-ii se năşteau şi mureau, dar Andrew continua să dăinuie, nu chiar neschimbat - întrucât trupul său era permanent actualizat tehnologic, ba chiar i se părea că procesele sale mintale se îmbogăţeau şi deveneau tot mai profunde pe măsură ce-şi permitea să-şi recunoască propriile capacităţi extraordinare - însă invulnerabil la ravagiile timpului.

Dusese manuscrisul aproape terminat la Paul Charney. Acesta îl citi imediat şi-i oferi nu doar laude, ci, aşa cum prevăzuse George, sugestii valoroase pentru revizuire. În unele locuri, imposibilitatea lui Andrew de a pricepe salturile bruşte, non-lineare, ale unor raţionamente de care este capabilă mintea omenească, îl conduseseră la simplificări şi concluzii nejustificate. De asemenea, Paul considera cartea partizană punctului de vedere uman. Ar fi fost binevenită o critică mai directă a atitudinii iraţionale a oamenilor faţă de roboţi şi faţă de ştiinţă în general.

Andrew nu se aşteptase la aşa ceva.

– N-aş dori să jignesc pe nimeni, spuse el.

– Nici una dintre cărţile ce merită să fie citite n-a izbutit să-i mulţumească chiar pe toţi, replică Paul. Scrie ceea ce consideri tu că este adevărul. Ar fi uluitor dacă toţi oamenii din lume ar fi de acord cu tine. Însă punctul tău de vedere este unic. Tu poţi oferi ceva adevărat şi valoros. Dar, dacă suprimi ceea ce simţi şi scrii numai ceea ce crezi că vor să audă alţii, atunci nu va avea nici o valoare.

– Totuşi, Legea Unu…

– La dracu' cu Legea Unu! Ea nu-nseamnă totul! Cum poţi pricinui rău cuiva cu o carte? Ah, da, probabil lovindu-l cu ea în cap. Dar altfel, nu. Ideile nu pot face rău - nici chiar cele greşite, nici chiar cele prosteşti şi rele. Răul îl fac oamenii. Ei se folosesc, uneori, de anumite idei, utilizându-le ca să-şi justifice faptele inconştiente sau scandaloase. Istoria omenirii abundă în asemenea exemple, însă ideile în sine rămân idei. Ele nu trebuie înăbuşite, ci aduse în prim-plan, analizate, testate, respinse - dacă e nevoie - în mod făţiş… Oricum, Legea Unu nu menţionează roboţii autori de cărţi. Bâtele şi pietrele… ele pot face rău. Dar cuvintele…

– După cum ai observat chiar tu, Paul, istoria umană abundă în evenimente nefaste ce au început prin nişte simple cuvinte. Dacă acele cuvinte n-ar fi fost rostite niciodată, nici evenimentele n-ar fi avut loc.

– Nu-nţelegi ce-ţi spun? Eu cred că înţelegi. Ştii ce putere au ideile şi nici n-ai prea multă încredere în capacitatea oamenilor de a le deosebi pe cele bune de cele rele. Ei bine, câteodată gândesc şi eu la fel. Însă, odată cu trecerea timpului, ideea rea piere. Asta-i, în rezumat, istoria milenară a omenirii. Mai devreme sau mai târziu, indiferent câte grozăvii se petrec, binele învinge. De aceea, greşeşti neexprimând o idee care poate fi valoroasă pentru omenire…Uite ce-i, Andrew: dintre toate produsele R.O.M.A., tu eşti, probabil, cel mai apropiat de o fiinţă umană. Deţii nişte caracteristici absolut unice pentru a spune lumii ceea ce trebuie să ştie despre relaţia om-robot, fiindcă, din anumite puncte