de vedere, tu împărtăşeşti natura ambilor. Astfel, poţi ajuta la îmbunătăţirea acestei relaţii, care, chiar şi după atâta vreme, este încă foarte tulbure. Scrie-ţi cartea şi fă-o în mod onest.

– Da, Paul. Aşa voi face.

– Apropo, te-ai gândit la vreo editură anume?

– La o editură? Ah, nu. Încă nu m-am gândit la…

– Atunci, ar trebui. Sau lasă-mă pe mine s-o fac. Am un prieten în domeniul ăsta - de fapt, un client - te deranjează dacă-i spun despre ce este vorba?

– Ai fi extrem de amabil.

– Câtuşi de puţin. Vreau să văd cartea asta publicată, ca să poată fi citită de toată lumea.

După câteva săptămâni, Paul făcuse rost de un contract de publicare pentru carte şi-l asigură pe Andrew că avea clauze generoase şi foarte corecte. Asta fusese suficient. Andrew semnase contractul fără ezitare.

În anul următor, în timp ce lucra la ultimele capitole, Andrew se gândea adesea la cele spuse de Paul în ziua aceea, la importanţa de a-şi afirma credinţa în mod cinstit şi la valoarea pe care o putea căpăta cartea lui, dacă respecta această condiţie. De asemenea, la propria sa unicitate. Una din afirmaţiile lui Paul nu reuşea să şi-o scoată din minte:

Uite ce-i, Andrew: dintre toate produsele R.O.M.A., tu eşti, probabil, cel mai apropiat de o fiinţă umană. Deţii nişte caracteristici absolut unice pentru a spune lumii ceea ce trebuie să ştie despre relaţia om-robot, fiindcă, din anumite puncte de vedere, tu împărtăşeşti natura ambilor.

Aşa era oare? Aşa credea Paul cu adevărat, sau entuziasmul de moment îl împinsese să spună lucrurile acelea?

Andrew îşi repeta întruna această întrebare şi, treptat, începu să-şi formuleze un răspuns.

După aceea, decise că sosise momentul unei alte vizite la firma "Feingold and Charney", ca să discute cu Paul.

Sosi neanunţat, totuşi secretarul îl întâmpină fără urmă de surpriză în glas. Deja, Andrew nu mai reprezenta o figură necunoscută în birourile firmei.

Aşteptă răbdător, în vreme ce secretarul intră în cabinetul lui Paul pentru a-i anunţa prezenţa. Evident, ar fi fost mult mai simplu dacă acesta ar fi utilizat dictafonul holografic, însă cu siguranţă că fusese perturbat de faptul că, în locul unei fiinţe umane, avea de a face cu un robot asemănător lui.

În cele din urmă, reveni.

– Domnul Charney va sosi imediat, îl anunţă el şi-şi reluă îndeletnicirile.

Andrew îşi trecu timpul reflectând asupra semnificaţiei unor cuvinte. De pildă, termenul "nerobotic" ar putea fi utilizat ca analog al lui "inuman"? Sau devenise oare "inuman" doar un termen metaforic, suficient de depărtat de sensul lui iniţial pentru a putea fi aplicat şi roboţilor?

Multe probleme semantice similare apăruseră frecvent de când lucra la carte. Fiind inventat de oameni pentru folosinţa lor, limbajul omenesc abunda în asemenea mici subtilităţi.

Fără îndoială, efortul necesar înţelegerii sporise vocabularul curent al lui Andrew şi, bănuia el, în acelaşi timp şi adaptabilitatea reţelei sale pozitronice.

Pe când aştepta în anticameră, câte cineva intra şi-l privea.

La urma urmei, Andrew era robotul liber - continua să fie un caz unic. Robotul care purta haine. O anomalie; un monstru ciudat.

El, însă, nu încerca niciodată să evite privirile curioşilor. Îi examina calm pe fiecare, până ce respectivii îşi fereau ochii.

În cele din urmă apăru şi Paul Charney. Nu se mai întâlnise cu Andrew din iarna trecută, de la înmormântarea lui George, care se stinsese din viaţă la reşedinţa familiei, iar acum se odihnea sub o colină de pe ţărmul Pacificului. Paul păru surprins să-l vadă, sau cel puţin aşa i se păru lui Andrew, deşi încă nu avea deplină încredere în capacitatea sa de a descifra cu acurateţe expresiile omeneşti.

– Mă bucur să te revăd, Andrew, îl întâmpină bărbatul. Scuză-mă că te-am făcut să aştepţi, dar aveam o problemă ce nu suferea amânare.

– Nu-i nimic. Eu nu mă grăbesc niciodată, Paul.

În ultima vreme, Paul începuse să poarte fardurile violente pe care moda le impunea ambelor sexe, dar, cu toate că îi revigorau trăsăturile oarecum comune ale chipului, Andrew nu le agrea. Simţea că personalitatea puternică şi incisivă a bărbatului nu avea nevoie de amplificări cosmetice. Ar fi fost la fel de bine şi dacă Paul şi-ar fi îngăduit să pară banal; nu exista nici o slăbiciune în personalitatea lui şi nu avea nevoie de pudre sau vopseluri.

Desigur, Andrew îşi păstră părerea pentru el. Totuşi, însuşi faptul că nu era de acord cu aspectul lui Paul constituia o noutate.

Începuse de curând să aibă asemenea opinii. După ce terminase prima versiune a cărţii, Andrew descoperise că dezaprobarea sa faţă de acţiunile oamenilor nu-l tulbura chiar atât pe cât bănuia, dacă evita s-o facă publică. Putea nutri gânduri dezaprobatoare, ba chiar îşi putea exprima dezacordul în scris, dar ştia că situaţia nu fusese dintotdeauna aceasta.

– Intră, Andrew, rosti Paul. Am auzit că vrei să-mi vorbeşti, dar nu mă aşteptasem să vii până aici pentru asta.

– Dacă eşti prea ocupat pot să mai aştept.

Bărbatul privise jocul umbrelor de pe cadranul mural ce constituia ceasul anticamerei.

– Am puţin timp liber. Ai venit singur?

– Am închiriat un automobil.

– Ai avut probleme? întrebă Paul cu oarecare nelinişte.

– Nu, şi nici nu mă aşteptam să am. Drepturile mele sunt apărate de lege.

Bărbatul păru şi mai îngrijorat, auzindu-i răspunsul.

– Andrew, ţi-am explicat de mai multe ori că legea nu constrânge pe nimeni, cel puţin în majoritatea cazurilor. Iar dacă insişti să porţi haine. În cele din urmă vei da de bucluc, să ştii. Aşa cum ai păţit atunci, prima dată, când te-a salvat tata.

– A fost singura dată, Paul. Îmi pare rău că eşti nemulţumit.

– Bine, s-o luăm altfel. Îţi dai seama că, practic, eşti o legendă vie? Uneori, oamenilor le place să capete o faimă dubioasă făcând rău celebrităţilor, iar tu reprezinţi, în mod sigur, o celebritate. În plus, după cum ţi-am mai spus deja, eşti prea valoros, în prea multe privinţe, ca să ai dreptul să-ţi asumi riscuri…Apropo, cum merge cartea?

– Am revăzut-o complet. Acum fac ultimele retuşuri. Cel puţin, aşa sper. Editorul este destul de mulţumit de ceea ce a văzut până acum.

– Grozav!

– Nu ştiu, însă, dacă mulţumirea provine de la cartea în sine. Bănuiesc că anumite părţi nu-i convin. Probabil că se aşteaptă să vândă multe exemplare pur şi simplu fiindcă este prima carte scrisă de un robot, şi asta îl încântă cel