Nakata a ţinut bine minte aceste informaţii. Le-a ferecat în sertarul cu lucruri importante, pe care nu avea voie să le uite. Individul respectiv este înalt, poartă o pălărie înaltă, foarte stranie şi cizme din piele.

  — Mă bucur dacă v-am fost de ajutor, spuse Mimi.

  — Vă mulţumesc din suflet. Dacă nu aţi fi avut amabilitatea de a-mi vorbi, cred că aş fi fost şi acum împotmolit în discuţia despre macrou. Vă sunt foarte recunoscător.

  — Părerea mea, spuse Mimi încruntată, privindu-l pe Nakata, e că individul este periculos. Extrem de periculos, mult mai periculos decât vă puteţi imagina. Eu nu m-aş apropia sub nici o formă de terenul viran. Dumneavoastră sunteţi om şi n-aveţi încotro, pentru că este vorba de muncă, dar vă rog să aveţi foarte mare grijă.

  — Vă mulţumesc. Voi avea grijă pe cât posibil.

  — Domnule Nakata, trăim într-o lume foarte violentă şi nimeni nu poate scăpa de această violenţă. Vă rog să nu uitaţi acest lucru. Nu puteţi fi niciodată prea precaut. Este valabil atât pentru oameni, cât şi pentru pisici.

  — Voi ţine minte acest lucru.

  Insă Nakata nu a înţeles prea bine când şi în ce fel lumea este violentă. Erau foarte multe lucruri pe care nu le înţelegea, iar cele legate de violenţă intrau toate în această categorie.

  Nakata s-a despărţit de Mimi şi s-a dus pe terenul viran care îi fusese indicat. Era de mărimea unui mic teren de sport, înconjurat de un gard înalt, din placaj, avea o firmă pe care scria „Teren în construcţie. Accesul interzis persoanelor neautorizate” (pe care, evident, Nakata nu putea să-l citească) şi poarta era legată cu un lanţ gros, dar dacă ocoleai prin spate, puteai să te strecori uşor printr-o deschizătură din gard. Cineva desprinsese cu forţa o bucată de placaj.

  Magaziile care se înălţau odinioară acolo fuseseră dărâmate, iar terenul, lăsat'necurăţat, era acum năpădit de bălării. Sânzienele de grădină atingeau înălţimea unui copil.

  Câţiva fluturi zburau pe deasupra lor. Movile de pământ, întărite în urma ploilor, se reliefau din loc în loc, ca nişte deluşoare. Arăta ca un loc pe placul pisicilor. Oamenii nu intrau aici şi era plin de tot felul de mici vieţuitoare şi de ascunzişuri.

  Kawamura nu se vedea pe terenul viran. Nakata a zărit două pisici slabe, de rasă nu prea bună, cărora le-a dat, prietenos, bineţe, dar acestea i-au aruncat o privire plină de răceală şi au dispărut printre buruieni, fără să răspundă. Şi erau îndreptăţite. Cine ar fi vrut să se trezească prins şi cu coada tăiată cu foarfecă de un om dus cu capul? Nici Nakata n-ar fi vrut să păţească aşa ceva – chiar dacă nu avea coadă.

  Nu-i de mirare că erau precaute.

  Nakata s-a urcat pe o movilă şi a inspectat împrejurimile.

  Nu se vedea nimeni. Doar fluturii albi survolau iarba, de parcă ar fi căutat ceva. Nakata şi-a găsit un loc bun, unde s-a aşezat şi a scos din geanta de pânză două chifle cu gem de fasole, pe care le-a mâncat pe post de masă de prânz. A băut apoi nişte ceai verde cald din termos, mijindu-şi ochii.

  Era o după-amiază tihnită. Înjur domneau liniştea şi armonia. Lui Nakata îi venea greu să creadă că pe acolo putea da târcoale cineva care plănuia să chinuie pisici.

  Mesteca încet chiflele, trecându-şi mâna prin părul încărunţit, tuns scurt. Dacă cineva ar fi fost atunci în faţa lui, i-ar'fi explicat că el e „încet la minte”, dar din nefericire nu era nimeni. Prin urmare doar a dat de câteva ori uşor din cap, ca pentru sine şi a continuat să mănânce. Când a terminat, a împăturit celofanul şi l-a băgat în geantă. A strâns capacul termosului şi l-a vârât şi pe acesta în geantă.

  Cerul era acoperit de un strat de nori, dar după culoarea lor şi-a dat seama că soarele era cam deasupra lui.

  Individul respectiv este înalt, poartă o pălărie înaltă, foarte stranie şi cizme din piele.

  Nakata a încercat să schiţeze în minte imaginea bărbatului, dar nu putea să-şi imagineze cum arăta acea pălărie înaltă, foarte stranie sau cizmele din piele. Nu văzuse în viaţa lui aşa ceva. Mimi îi zisese că, din spusele lui Kawamura, le-ar fi recunoscut dacă le vedea. N-am decât să aştept să le văd, s-a gândit el. Aşa e cel mai sigur. S-a ridicat şi a urinat îndelung în nişte tufe, apoi s-a dus într-o margine a terenului şi s-a aşezat la umbra unui desiş, ferit de priviri, hotărât să petreacă după-amiaza aşteptându-l pe bărbatul cel straniu.

  Aşteptarea e o treabă plicticoasă. Nu se ştia când avea să-şi mai facă bărbatul apariţia pe-acolo. Poate că a doua zi, poate că peste o săptămână. Sau poate că nu avea să mai apară niciodată – era şi aceasta o posibilitate. Însă Nakata era obişnuit să aştepte şi să-şi petreacă timpul de unul singur, fără să facă nimic. Nu simţea nici o greutate.

  Pentru el, timpul nu era o problemă importantă. Nu avea nici măcar ceas. Timpul se scurgea într-un ritm potrivit pentru Nakata. Când venea dimineaţa, se făcea lumină, când se lăsa seara, se întuneca. Când se întuneca, se ducea la baia publică din apropiere, iar la întoarcere i se făcea somn. În anumite zile din săptămână, baia era închisă, iar atunci Nakata se întorcea acasă. Când venea ora de masă, i se făcea foame, iar când venea ziua în care trebuia să meargă să-şi ridice ajutorul (cineva avea mereu amabilitatea să-i atragă atenţia când se apropia respectiva zi), ştia că trecuse o lună. În ziua fericită în care primea ajutorul, mergea la frizeria din apropiere şi se tundea. Vara, cei de la sector îi dădeau să mănânce tipar, iar de Anul Nou, mochi1.

  Nakata şi-a relaxat întreg corpul, şi-a decuplat mintea, trecând într-un fel de „stare conductoare”. Pentru el, era un <notă>