— Exact. Atunci a fost ultima oară. Zicea că nici pisicile din zonă n-au mai zărit-o. E el un netot, dar am insistat foarte mult şi cred că, în mare, cam aşa stau lucrurile.

  — Vă mulţumesc din tot sufletul!

  — Pentru puţin. De regulă stau de vorbă doar cu mâţele astea blege din vecini şi mă irită lipsa de subiecte comune.

  Prin urmare, când am ocazia să mai discut cu o persoană de bun simţ, îmi lărgesc orizonturile.

  — Aha, zise Nakata. Apropo, Nakata nu înţelege prea bine, dar macroul despre care tot vorbea domnul Kawamura era chiar macroul, peştele?

  Mimi îşi ridică lăbuţa stângă din faţă şi chicoti pe înfundate, inspectându-şi perniţele rozalii.

  — Băiatul acela are un vocabular foarte limitat.

  — Vocabular?

  — Nu ştie prea multe cuvinte, reformulă Mimi politicoasă. Mâncarea lui preferată este tocmai macroul. Crede că cel mai rafinat lucru din lume este macroul. Plătică, calcan, somon… Nici măcar nu ştie că există şi asemenea delicatese.

  Nakata tuşi.

  — Drept să vă spun, şi lui Nakata îi place foarte mult macroul. Desigur, îmi place şi tiparul.

  — Tiparul este şi favoritul meu. Bine, nu pot să spun că pot mânca aşa ceva oricând.

  — Aveţi mare dreptate. Nu este un lucru pe care să îl poţi mânca oricând.

  Cei doi s-au cufundat în tăcere, amândoi cu gândul la tipar. S-a scurs un timp dedicat meditaţiei profunde asupra acestui peşte.

  — Ce voia să spună băiatul acela, reluă dintr-odată Mimi firul conversaţiei, era că la puţin timp după ce pisicile au început să se adune pe terenul vacant, în zonă şi-a făcut apariţia un om rău, care le vânează. Părerea generală este că acel individ a luat-o pe Goma. Se pare că le ademeneşte cu ceva bun de mâncare, le prinde şi le bagă într-un sac.

  Este o metodă foarte iscusită, iar o pisică flămândă şi neştiutoare cade uşor în capcană. A prins chiar şi câteva din pisicile vagaboande, care sunt extrem de precaute. Este înfiorător. Nimic nu este mai cumplit pentru o pisică decât să fie băgată într-un sac.

  — Aha, zise Nakata trecându-şi din nou mâna prin părul încărunţit. Oare ce face cu dânsele după ce le prinde?

  — Asta nu ştiu. Demult, se pare că erau folosite la confecţionarea s/m/m'se/i-urilor, dar acum acesta nu mai este un instrument prea popular şi, oricum, se face mai mult din material plastic. În anumite părţi ale lumii, se mănâncă pisici, dar, din fericire, în Japonia nu există un asemenea obicei. Prin urmare, cred că putem exclude aceste două posibilităţi. Altă variantă la care mă mai pot gândi ar fi folosirea lor la experimente ştiinţifice. Sunt foarte multe tipuri de experimente făcute pe pisici. Am chiar o prietenă care a fost folosită într-un studiu psihologic la Universitatea Tokyo. Povestea ei este foarte tristă, dar şi lungă, drept pentru care n-am să v-o spun. Prea multe alte variante nu Qe mai rămân, poate doar persoanele anormale cărora le <notă>

  1 Instrument tradiţional japonez, asemănător unei chitări cu trei coarde.

  Place să tortureze pisicile. De exemplu, le prind şi le taie coada cu foarfecă.

  — Şi ce fac după ce le-o taie?

  — Nimic. Doar vor să le chinuie, să le provoace durere.

  Asta îi distrează. Sunt destui oameni urâţi la suflet pe lume.

  Nakata a căzut un timp pe gânduri, dar n-a fost chip să priceapă ce poate să fie distractiv în a tăia coada unei pisici.

  — Atunci este posibil ca un astfel de om urât la suflet s-o fi prins pe Goma? Întrebă Nakata.

  Mimi s-a încruntat, strâmbând din mustăţile albe şi lungi.

  — Da. Nici nu vreau să mă gândesc sau să-mi imaginez una ca asta, dar nu pot spune că nu este posibil. Domnule Nakata, eu nu am venit pe lume de foarte mult timp, dar am văzut multe lucruri înfiorătoare, care depăşesc orice imaginaţie. Majoritatea oamenilor au impresia că pisicile îşi petrec toată ziua moţăind, fără nici o treabă, în deplină relaxare, dar viaţa noastră nu este deloc atât de idilică.

  Pisicile sunt nişte făpturi neajutorate, fragile şi umile. Nu au carapacea broaştelor ţestoase şi nici aripile păsărilor. Nu se pot furişa pe sub pământ precum cârtiţele şi nici nu-şi pot schimba culoarea precum cameleonii. Lumea nu ştie cât de multe pisici sunt rănite în fiecare zi şi pier în zadar. Eu am avut norocul să fiu primită în sânul familiei Tanabe, copiii lor mă îndrăgesc şi duc o viaţă fără neajunsuri, dar mai am şi eu parte de mici necazuri. De aceea ştiu că viaţa pisicilor fără stăpân trebuie să fie cumplit de grea.

  — Duduie Mimi, sunteţi foarte deşteaptă, spuse Nakata, impresionat de elocvenţa siamezei.

  — Nu, nu, nici vorbă, răspunse aceasta, îngustându-şi ochii, ruşinată. Îmi petrec mai tot timpul zăcând în faţa televizorului şi aşa am ajuns să aflu o mulţime de fleacuri.

  Dumneavoastră vă uitaţi la televizor, domnule Nakata?

  — Nu, Nakata nu se uită la televizor. Toată lumea vorbeşte foarte repede şi nu reuşesc să-i urmăresc. Sunt încet la minte, nu ştiu să citesc şi nu înţeleg prea bine ce e la televizor. Uneori mai ascult radioul, dar şi acolo se vorbeşte rapid şi obosesc. Îmi place mult mai mult să ies din casă, să stau la aer şi să mai discut cu pisicile.

  — Asta aşa este, spuse Mimi.

  — Da.

  — Ce bine ar fi ca micuţa Goma să fie în siguranţă!

  — Duduie Mimi, Nakata se gândea să stea o vreme cu ochii pe terenul viran.

  — Din spusele băiatului, individul respectiv este înalt, poartă o pălărie înaltă, foarte stranie şi cizme din piele.

  Merge mereu într-un pas rapid. Pentru că arată atât de ciudat, o să-l recunoaşteţi cum îl vedeţi. Când îl zăresc, pisicile adunate pe terenul viran fug care