peste balustradă ca să văd mai bine. O clădire cu două etaje ne împiedica să vedem exact ce se întâmplă, dar se pare că veniseră vreo trei sau patru maşini de pompieri. Doar două dintre ele reuşiseră să pătrundă pe aleea îngustă, iar celelalte staţionau pe strada mare, pregătite să intervină la nevoie. Zona era împânzită, ca de obicei, de gură-cască.

  — Midori, ar fi mai bine să-ţi strângi lucrurile de valoare şi să le ai pregătite în caz că trebuie să evacuezi clădirea. Vântul bate acum în direcţie opusă, dar nu ştii niciodată cum îşi schimbă direcţia. Şi mai e şi benzinăria aceea aproape… Te ajut eu să-ţi strângi lucrurile.

  — Ce lucruri de valoare?

  — Oi fi având tu ceva la care ţii, nu? Poate carnetul de conturi, ştampile, certificate de garanţie… şi neapărat banii încasaţi.

  — Nu-ţi mai face griji! Eu nu fug de-aici.

  — Chiar dacă se întinde incendiul?

  — Da, a răspuns Midori. Puţin îmi pasă dacă mor.

  Am privit-o în ochi şi ea m-a privit pe mine. Nu-mi dădeam seama dacă vorbeşte serios sau dacă glumeşte. Am mai stat acolo o vreme şi m-am liniştit şi eu.

  — Bine, am zis. Am înţeles. Stau cu tine.

  — Vrei să spui că murim împreună? întrebă ea. Ochii îi sclipeau.

  — A, nu, nici vorbă! Eu o iau la sănătoasa dacă simt că devine periculos. Dacă tu vrei să mori, n-ai decât să mori singură.

  — Maaaaamă, ce individ de gheaţă!

  — N-am de gând să mor împreună cu tine doar pentru că m-ai invitat la prânz. Poate dacă ar fi fost cină…

  — Ei, hai, lasă… Să vedem cum evoluează lucrurile şi, până una-alta, să cântăm. Dacă se îngroaşă gluma, vedem noi atunci.

  — Să cântăm?

  Midori a adus două perne de pus pe jos, patru cutii cu bere şi o chitară. Am băut şi am privit fumul negru ridicându-se spre cer. Midori a zdrăngănit ceva la chitară şi a cântat. Am întrebat-o dacă atitudinea ei nu o să-i supere pe vecini. Nu mi se părea cel mai potrivit lucru din lume să stai să priveşti cum se înalţă fumul şi între timp să bei bere şi să cânţi.

  — Nu-ţi face probleme. Nouă nu ne prea pasă de ceea ce gândesc vecinii.

  A cântat nişte cântece populare pe care le interpretase pe vremuri. Nu puteam să spun că era un talent, dar era clar că-i face plăcere. M-a delectat cu Lemon Tree, Puff, Cinci sute de mile, Unde-au dispărut florile, Michael, vâsleşte la mal. A încercat să mă înveţe cum să o acompaniez, dar când a văzut cât sunt de afon, a renunţat şi a cântat singură, după placul inimii ei. Mi-am văzut mai departe de bere, ascultând-o şi privind focul. Ba se înteţea, ba se domolea. Lumea ţipa şi se dădeau tot felul de comenzi. S-a auzit şi un helicopter… probabil al presei. S-a învârtit de câteva ori deasupra locului cu pricina, a făcut fotografii şi a plecat. Bine-ar fi fost să nu ne fi prins şi pe noi în fotografii, gândii eu. Un poliţist ţipa la cei care căscau gura, ordonându-le să se dea îndărăt. Un copilaş se pierduse de mama lui şi urla cât îl ţineau plămânii. Undeva se spărseseră nişte geamuri. Vântul îşi schimbă brusc direcţia şi scânteile începură să-şi croiască drum spre noi. Cu toate acestea, Midori îşi vedea mai departe, nestingherită, de bere şi de cântece. După ce-a cântat toate cântecele pe care le ştia, m-a anunţat că va interpreta unul compus de ea.

  Aş vrea să-ţi fac tocană Dar n-am cratiţă.

  Aş vrea să-ţi împletesc un fular Dar n-am lână.

  Aş vrea să-ţi scriu o poezie Dar n-am cu ce.

  — Se intitulează N-am nimic, m-a anunţat Midori.

  Erau îngrozitoare şi versurile, şi melodia.

  În timp ce ascultam cântecul acela jalnic, mă gândeam cum va sări casa în aer dacă se aprinde şi benzinăria. Obosită de atâta cântat, Midori puse chitara la o parte şi se rezemă de umărul meu, ca o pisică la soare.

  — Ţi-a plăcut cântecul meu? m-a întrebat ea.

  — Unic, original şi foarte potrivit personalităţii tale, am răspuns eu, alegându-mi cu grijă cuvintele de apreciere.

  — Mulţumesc. Tema cântecului e „n-am nimic”.

  — Mi-am imaginat.

  — Ştii, l-am compus când a murit mama, a zis, întorcându-se spre mine.

  — Ce vrei să spui cu asta?

  — Păi, nu ţi se pare că nu m-a întristat deloc moartea ei?

  — Ba da.

  — Nici când a dispărut tata n-am fost tristă.

  — Zău?

  — Îhî. Nu ţi se pare că sunt groaznică? Ca un sloi de gheaţă…

  — Ai avut şi tu motivele tale.

  — Da, motivele mele… Lucrurile au fost foarte complicate în casa asta. Ştii, întotdeauna m-am gândit că o să fiu tristă dacă vor muri sau dacă vor pleca şi nu-i voi mai vedea. Dar nu s-a întâmplat aşa. N-am simţit nimic – nici tristeţe, nici amărăciune şi mă gândesc rareori la ei. Uneori o mai visez pe mama. Apare de undeva, din întuneric, şi-mi reproşează: „Îţi pare bine că am murit, nu?” Nu-mi pare bine, dar nu sunt nici foarte tristă. Ca să-ţi spun adevărul, n-am vărsat nici măcar o lacrimă la moartea ei, deşi când mi-a murit pisica, pe vremea când eram copil, am plâns toată noaptea.

  De unde atâta fum? gândii eu. Nu se vedeau flăcări şi nici nu mi se părea că focul s-ar extinde, dar se vedea o dâră groasă de fum care şerpuia spre cer. Ciudat, foarte ciudat. Oare ce-ar putea să ardă atâta vreme?

  — Nu sunt doar eu de vină, continuă Midori. E adevărat că am şi eu cusururile mele, recunosc, dar dacă indivizii – adică tata şi mama – m-ar fi iubit un pic mai mult, poate aş fi gândit şi eu altfel,