la un meci de baseball cu colegii. Am băut, am citit cărţi pe care abia aşteptam să pun mana când aveam timp… Nimic. Aveam mereu în minte imaginea lui Noboru Wataya cu braţele încrucişate, privindu-mă cu ochii aceia răutăcioşi, ameninţători, gata parcă să mă absoarbă ca o mlaştină fără fund. Asta mă enerva la culme şi simţeam că trepidează pământul sub picioarele mele.

  La prima întâlnire cu Kumiko, după ce l-am văzut pe fratele ei, ea m-a întrebat cum a decurs întrevederea, dar n-am avut inima să-i spun adevărul. Am vrut să o întreb ce-i cu masca pe care o poartă şi cu acel ceva ascuns în spatele ei. Tare aş fi vrut să-i spun exact ce cred, dar până la urmă n-am zis nimic. M-am gândit că era mai bine să tac, dacă tot nu eram capabil sa explic ca lumea ceea ce simţeam. Oricum nu era momentul.

  — E puţin cam ciudat, am afirmat totuşi. As fi vrut să mai adaug ceva, dar nu mi-am găsit cuvintele. Nici Kumiko nu m-a mai întrebat nimic. A rămas tăcută şi a dat doar din cap.

  Sentimentele mele faţă de Noboru Wataya nu s-au schimbat deloc de atunci. Mă calcă pe nervi la fel ca în prima zi. Îl simt ca pe o stare uşor febrilă de care nu poţi scăpa. Eu nu am televizor acasă, dar dacă se întâmplă să mă nimeresc undeva unde merge televizorul, îl văd cu siguranţă şi pe Noboru Wataya, de fiecare dată prezentând câte ceva. Dacă răsfoiesc o revistă Jn vreo sală de aşteptare, dau cu ochii de poza lui şi de vreun articol scris de el. Este peste tot. Parcă mă pândeşte la orice cotitură posibilă din lumea asta.

  Ei bine, trebuie să recunosc că îl urăsc pe Noboru Wataya.

  Atmosfera fericită din curăţătorie.

  Apariţia Cretei Kano.

  Am dus bluza şi fusta lui Kumiko la curăţătoria din faţa gării. Eu merg de obicei la cea de lângă noi, nu pentru că ar fi mai bună decât alta, dar este aproape de casă. Soţia mea îşi lasă uneori lucrurile la curăţătoria din faţa gării în drum spre serviciu şi le ia la întoarcere. Susţine că nu e atât de scumpă ca altele, dar face treabă bună şi de aceea îşi duce acolo lucrurile mai fine. În ziua respectivă am luat bicicleta şi am decis să merg până la gară, gândindu-mă că şi Kumiko ar fi preferat să-i duc lucrurile acolo.

  Am plecat spre curăţătorie cu bluza şi fusta soţiei mele. Eram îmbrăcat cu o pereche de pantaloni din bumbac vernil şi un tricou galben cu Van Halen, primit de Kumiko de la o casă de discuri; în picioare aveam tenişii mei obişnuiţi. Patronul curăţătoriei asculta, ca şi data trecută, muzică dată tare, la un radio-casetofon JVC. De data aceasta era o casetă cu Andy Williams. Când am intrat, tocmai se termina Hawaiian Wedding Song şi începea Canadian Sunset. El mâzgălea ceva cu un pix, într-un carneţel şi fredona fericit. Din vraful de casete de pe raft mi-au picat privirile pe Sergio Mendes, Bert Kaempfert ş: 101 Strings. În clipa aceea m-am întrebat dacă cei pasionaţi d Albert Ayler, Don Cherry şi Cecil Taylor ar putea deveni vreodat proprietari de curăţătorii aflate în apropierea gărilor. Poate că ar putea, dar în nici un caz nu ar deveni proprietari fericit:

  Când am pus pe tejghea bluza verde, înflorată şi fusta d culoarea salviei, le-a desfăcut, le-a examinat repede şi a tăia bonul pe care a scris „Bluză şi fustă”. Avea un scris frumos, î plac proprietarii de curăţătorii care scriu frumos şi clar. Dacă le mai place şi Andy Williams, cu atât mai bine.

  — Parcă vă cheamă Okada, domnul Okada, nu? A scris numele meu, a rupt copia cu indigo şi mi-a întins-o. Sunt gata săptămâna viitoare şi vă rog să nu uitaţi de data asta să veniţi după ele. Sunt ale soţiei dumneavoastră?

  — Da.

  — Frumoase culori!

  Cerul era înnorat. La buletinul meteo spuneau că o să plouă. Trecuse de ora nouă şi jumătate, dar tot se mai zăreau salariaţi cu serviete şi umbrele în mână, îndreptându-se grăbiţi spre gară. Erau probabil în întârziere. Căldura era înăbuşitoare, dar ei purtau costum, cravată şi pantofi negri – aşa cum cerea eticheta. Am văzut mai mulţi bărbaţi de vârsta mea, dar niciunul nu avea tricou cu Van Halen. Toţi purtau ecusonul firmei la rever şi aveau în mână ziarul Nihon Keizai1. Când a sunat clopoţelul de pe peron, au pornit cu toţii în fugă sus pe scări. N-am mai văzut de mult atâta lume. Dacă stau şi mă gândesc bine, în ultima săptămână n-am mai fost decât la cumpărături, la bibliotecă, la bazinul din apropierea casei, săptămână în care n-am văzut decât gospodine, bătrâni şi copii. Şi câţiva proprietari de magazine. Am rămas o vreme cu privirile aţintite la acei bărbaţi în costume.

  Mi-a trecut prin cap că, dacă tot am venit până aici, să intru în cafeneaua de lângă gară să iau micul dejun, dar m-am răzgândit imediat, considerând că era prea complicat. Nici măcar nu aveam chef să beau cafea. Mi-am privit silueta reflectată în vitrina florăriei şi am văzut o pată de suc de roşii pe poala tricoului. Când m-oi fi murdărit?

  M-am urcat pe bicicletă şi am pornit spre casă. M-am trezit fredonând Canadian Sunset.

  La ora unsprezece am primit un telefon. Am ridicat receptorul. Era Malta Kano.

  — Alo! Este cumva casa domnului Toru Okada?

  — Da, sunt Toru Okada. Am recunoscut imediat vocea.

  — Sunt Malta Kano. Vă rog să mă scuzaţi pentru deranjul data trecută. Sunteţi cumva liber după-amiază?

  Sunt liber ca pasărea cerului, mi-am zis eu.

  — Nu am nici un program.

  — Atunci o să treacă pe la dumneavoastră, la ora unu, sora mea, Creta Kand.

  * Economia Japoniei.

  — Creta Kano? Am întrebat eu cu voce spartă.

  — Este sora mea