Iată că în 1512, după câţiva ani de lupte interne, doi fraţi Craioveşti izbutesc să ridice în scaunul domnesc pe un frate vitreg al lor, Neagoe, considerat fiu natural al unui Basarab – va rămâne în istorie cu numele de Neagoe Basarab (nu pronunţaţi Neagoe, ca şi când ar fi vreun erou de-al lui Caragiale, un nea Goe! ci Neagoe, căci e doar forma slavonă a numelui neaoş românesc, Neagu).

  Neagoe Basarab a fost o personalitate de prim-plan, om energic şi de înaltă cultură, căsătorit cu o prinţesă Brancovici, din vechea familie de despoţi ai Serbiei, Despina Milita (despina înseamnă domniţă!), soră vitregă cu soţia lui Petru Rareş al Moldovei, Elena Brancovici. E cazul aici să amintesc că Serbia medievală, care apucase să întemeieze un stat cu câteva veacuri înainte de Ţara Românească şi primise mai de timpuriu altoiul culturii bizantine, ca şi, prin coasta Adriatică şi prin proximitatea Veneţiei, o anumită influenţă italiană, a avut un aport neîndoielnic la dezvoltarea culturală a Munteniei în primele două veacuri ale existenţei sale. Domnii noştri s-au „revanşat" când Serbia a fost redusă la starea de paşalâc, iar relativa avuţie a domnilor români şi dorinţa lor de a veni în ajutorul ortodoxiei au făcut din ei, timp de veacuri, marii ctitori şi ocrotitori ai aşezămintelor creştine din Balcani şi de la Locurile Sfinte.

  Neagoe Basarab s-a distins prin două înfăptuiri majore: 1. biserica episcopală de la Curtea de Argeş (cu puternice influenţe orientale în ornamentaţie), sfinţită în prezenţa mai multor înalţi ierarhi ai bisericii din Răsărit, a fost considerată atunci ca o minune a Orientului. (A fost restaurată cu exces de zel sub domnia regelui Carol I, ceea ce i-a luat din farmec, mai cu seamă că vechile chilii şi dependinţe au fost înlocuite cu clădiri noi, fără legătură stilistică cu biserica; în fine, în interior, frescele lui Neagoe Basarab au fost înlocuite cu portrete moderne ale regelui Carol şi reginei Elisabeta.); 2. cartea de sfaturi către fiul său Teodosie, cunoscută sub numele de „învăţăturile" lui Neagoe Basarab, care e un preţios document asupra moralei, a moravurilor şi a instituţiilor acelor vremi, şi e scrisă cu duh isihast.

  Sunt semne că Neagoe ar fi vrut să reia lupta împotriva turcilor cu ajutor apusean. A murit însă prea tânăr pentru a da chiar un început de realizare planurilor sale, după cum nici n-a putut asigura domnia fiului său Teodosie, mort şi el prea timpuriu.

  O îndrăzneaţă încercare de luptă antiotomană a mai încercat ginerele său, Radu de la Afumaţi, al cărui mormânt îl puteţi admira în Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, cu înşirarea tuturor luptelor şi izbânzilor sale, rămase însă zadarnice. Radu cade şi el victimă a unei partide boiereşti care considera că lupta împotriva turcilor, în împrejurările de-atunci, ducea ţara la pieire. E ucis într-o biserică de doi boieri, de altfel rude cu el.

  Perioada imediat următoare coincide cu prăbuşirea regatului ungar şi maxima afirmare a puterii otomane. Se înţelege deci că veleităţile de independenţă ale ambelor voievodate sunt cu totul iluzorii. Afară de mica graniţă a Moldovei cu Polonia, ţările noastre sunt de acum încercuite din toate părţile de puterea otomană: Ungaria e prefăcută în paşalâc, ca şi Banatul, Serbia, şi Bulgaria; la nord, Transilvania e şi ea vasală turcilor, iar la răsărit, tătarii din Bugeac şi Crimeea sunt de asemeni vasali.

  În acest context, turcii intervin din ce în ce mai des la noi în schimbările de domnie, iar zvârcolirile interne ale Ţării Româneşti apar derizorii. Să reţinem totuşi numele unor domnitori sau domniţe: Mihnea cel Rău, Mihnea Turcitul, Mircea Ciobanul, Doamna Chiajna – care au tăiat atâţia boieri (ca şi Lăpuşneanu în Moldova), încât s-a crezut un timp în istoriografia noastră că boierimea din epoca medievală fusese exterminată în ambele ţări şi că boierimea din secolul XVII reprezintă o serie cu totul nouă. Este o viziune exagerată – în sânul marii boierimi a existat totuşi continuitate.

  O amintire mai bună a lăsat Pătraşcu cel Bun, care a domnit de mai multe ori şi care reţine atenţia noastră mai cu seamă fiindcă e tatăl prezumtiv a doi voievozi interesanţi, fiecare în felul lui: Petru Cercel şi Mihai Viteazul.

  Lui Petru i s-a zis Cercel fiindcă, refugiat în Occident pentru a căuta sprijin în favoarea pretenţiilor lui la domnie, a stat o vreme la Curtea Franţei, pe lângă regele Henric al III-lea, Curte extrem de rafinată şi luxoasă, unde se ivise la bărbaţi moda (care a reapărut şi astăzi printre tineri!) de a purta cercei. Regele Franţei – de pe vremea lui Francisc I şi a sultanului Soliman Magnificul, Franţa se aliase cu Turcia împotriva Casei de Austria – a intervenit pe lângă sultan ca să-i dea lui Petru Cercel domnia Ţării Româneşti. Petru nu s-a putut însă menţine în scaun decât doi ani, fiind răsturnat (în 1585) de acelaşi domn pe care-l înlocuise, Mihnea zis Turcitul. Ar fi vrut, se zice, să clădească un palat frumos la Târgovişte şi să introducă moravuri apusene (era însoţit de un secretar italian). Petru Cercel a fost un personaj fascinant, adevărat erou de roman cavaleresc. Şi-a sfârşit viaţa într-un naufragiu în Marea Egee.

  Frate vitreg cu el era Mihai Viteazul, înainte însă de a evoca figura lui Mihai Viteazul, să vedem pe scurt ce s-a întâmplat în Transilvania în acest veac al XVI-lea, căci aici au avut loc schimbări esenţiale.

  Transilvania în veacul al XVI-lea. Urmările dezastrului de la Mohâcs.

  Două evenimente din prima jumătate a secolului XVI – fără legătură între ele – vor avea consecinţe de mare importanţă asupra situaţiei din Transilvania: primul e prăbuşirea regatului ungar la bătălia de la Mohâcs în 1526; al doilea e apariţia în Germania, în jurul anului 1520, a mişcării religioase de revoltă împotriva autorităţii papale şi a moravurilor ce apăruseră cu vremea la Roma, mişcare iniţiată de călugărul Martin Luther şi care va căpăta curând numele generic de protestantism. Propagându-se cu o repeziciune uimitoare în mai toată creştinătatea, va da naştere la din