ce în ce mai multe ramuri, la din ce în ce mai multe variante teologice, considerate toate, nu numai de Biserica catolică, ci şi de Bisericile ortodoxe, ca fiind nu doar schismatice (adică despărţite de trunchiul comun), ci şi eretice, fiindcă ar fi rupt cu unele din dogmele Părinţilor Bisericii, considerate esenţiale, de neatins.

  Una din cauzele înfrângerii de la Mohâcs fusese şi ezitarea (să-i zicem trădare?) atât a banului Croaţiei, cât şi a voievodului Transilvaniei, Ioan Zâpolya (Szâpolyai, de altfel şi el de origine croată), care n-au venit la vreme în ajutorul armatei regale. Exista, de pe atunci, o ostilitate foarte răspândită în nobilimea ungară împotriva perspectivei unei succesiuni a coroanei ungare în favoarea Habsburgilor – cum fusese convenit, mai înainte, între regele Ungariei şi Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului Carol Quintul, cumnat al regelui. După moartea regelui Ludovic al II-lea pe câmpul de luptă, s-a deschis succesiunea la tronul Ungariei, iar pătrunderea turcilor până în inima ţârii nu a împiedicat împărţirea – imediată – a nobilimii maghiare în două tabere: cei care acceptau urcarea pe tron a Habsburgului şi cei, grupaţi în jurul lui Ioan Zâpolya, care-l voiau pe acesta rege, chiar cu preţul unui ajutor din partea turcilor. Şi ajutor de la turci însemna atunci supunere. A început o lungă luptă între partizanii lui Ferdinand şi partizanii lui Zâpolya (cărora, am văzut deja, li s-a alăturat un timp şi Petru Rareş – un timp numai, căci apoi a trecut de partea lui Ferdinand, ceea ce a provocat reacţia sultanului în 1538). în cele din urmă au intervenit iarăşi, masiv, turcii, în 1541, au ocupat Buda şi au făcut din Ungaria centrală paşalâc. De atunci, timp de 150 de ani, Ungaria e împărţită în trei: la vest de Buda, precum şi în mare parte a Croaţiei şi toată Slovacia, până în regiunea Satu Mare, rămân stăpâni Habsburgii; Ungaria centrală şi Banatul cad sub administraţie turcească directă; Transilvania, Maramureşul şi Crişana centrală (regiunea a primit un timp numele latinesc de Partium) au fost lotul lui Ioan Zâpolya, apoi al fiului său minor Ioan-Sigismund, însă nu cu titlu de rege, ci numai de principe al Transilvaniei, vasal al sultanului şi supus unui tribut, ca şi domnii Munteniei şi Moldovei. Transilvania, mai populată şi mai bogată – şi în plus mai ferită de atacurile turceşti —, a avut în secolele XVI şi XVII o soartă mult mai bună decât ţările de la sud şi est de Carpaţi, ba chiar se poate spune că din cauza conjuncturii internaţionale (cum vom vedea) a cunoscut atunci momente de afirmare politică şi de înflorire culturală – cel puţin pentru cele trei „naţiuni" privilegiate.

  Protestantismul. Schimbări mari în Europa.

  Al doilea element, pătrunderea protestantismului, e un fenomen de dimensiune europeană – şi, mai târziu, mondială, căci o dată cu reforma Bisericii cerută, de Martin Luther începe cu adevărat o nouă fază în istoria întregii civilizaţii occidentale.

  Primele efecte ale mişcării iniţiate de Luther vor fi politice; pe măsură însă ce protestantismul se va întinde, vor apărea schimbări profunde în mentalităţi, în cultură, şi chiar în economie, căci s-a putut susţine cu argumente destul de convingătoare că mentalitatea protestantă a jucat un rol hotărâtor în naşterea capitalismului.

  Pe plan politic, mai bine de o sută de ani se vor purta războaie în toate ţările occidentale, mai cu seamă în Germania şi Franţa, între catolici, care reprezintă încă majoritatea populaţiei, şi protestanţii care sunt din ce în ce mai numeroşi şi se revoltă împotriva anumitor greşeli ale papalităţii.

  Interesant, din punctul de vedere, să spunem, al filosofiei istoriei, e să vedem că încetul cu încetul, când se împart între catolici şi protestanţi aceste ţări din Occident, aproape toate ţările protestante vor fi de origine germanică şi aproape toate ţările de origine latină vor rămâne catolice. Se poate deci observa că elementul etnic are o anumită greutate, un anumit impact asupra alegerilor culturale şi religioase pe care le facem. Au fost excepţii, bineînţeles: în Elveţia, de pildă, există populaţii franco-fone care sunt protestante, iar în Germania o parte care a rămas catolică, în Bavaria, pe Valea Rinului, dar, în genere, linia de despărţire între catolicism şi protestantism a avut o bază etnică.

  Ce se întâmplă când protestantismul ajunge şi în estul Europei? La un moment dat e cât pe ce să devină protestanţi şi polonezii, în Cehia (unde apăruse cu un veac înainte un mare reformator, }an Hus, condamnat ca eretic de conciliul de la Konstanz şi ars pe rug în 1415, ceea ce provocase un lung război civil cu repercusiuni până în ţările noastre) s-a dat o mare luptă între catolici şi protestanţi. Şi la noi, în Transilvania, elementul etnic va juca un rol determinant. Astfel, una dintre bisericile protestante, cea luterană, va avea câştig de cauză în lumea saşilor, iar calvinismul, care se naşte în Elveţia francofonă, iniţiat de un francez, Calvin, se dezvoltă la secui, pe când mulţi dintre magnaţii unguri rămân catolici; desigur, masa populară română e ortodoxă. Aşa se face că la mijlocul veacului, în Transilvania întâlnim patru religii, sau, mai corect, patru ramuri ale creştinismului. Dar iată că apare şi o a cincea: se răspândeşte în Ardeal o credinţă, persecutată în alte ţări pentru erezie, anume antitrinitarismul, care refuză noţiunea de Sfântă Treime, în Transilvania, din pricina confuziei politice, există şi o oarecare lipsă de constrângere. Aşadar, în veacul al XVI-lea asistăm la un fenomen interesant: Transilvania apare unui observator superficial ca un fel de oază de toleranţă religioasă, unde pot conlocui, fără să fie siliţi să-şi schimbe religia, catolicul, protestantul luteran, protestantul calvinist şi cel unitarian. Aceste patru credinţe erau numite recepta, adică admise oficial, protejate, în schimb, ortodocşii români erau doar toleraţi, tacit. De ei nu se va preocupa deocamdată nimeni, până îşi vor da seama curia romană şi Habsburgii că masa română ortodoxă putea fi folosită ca aliat împotriva protestantismului.

  Cultură şi politică.

  Efervescenţa politico-religioasă, apărută ca urmare a influenţei Renaşterii italiene, pe care o favorizase Matei Corvin, şi după introducerea