E de reţinut numele braşoveanului Johann Honterus – cu patronim latinizat după o modă răspândită de atunci în Germania. Autor de cărţi, om de mare influenţă printre saşi, el a introdus reforma luterană la Braşov în 1541. Trezirea aceasta culturală se transmite şi în mediul maghiar, în special la Cluj.

  Asemenea vastă mişcare nu putea să nu se răsfrângă şi asupra românilor, mai cu seamă că prozelitismul protestant era foarte activ. Un mijloc indirect de influenţă a fost tiparul, cu primele traduceri de texte religioase în română. Una dintre marile reforme aduse de protestantism a fost înlocuirea latinei, în slujba religioasă, cu limbile locale. Astfel, imprimeriile săseşti din Ardeal au îndemnat şi pe români să traducă în română, din slavonă, cărţile bisericeşti. Diaconul Coresi, care-şi începuse opera de tipăritor în Muntenia, s-a mutat în Transilvania, unde condiţiile tehnice erau mai bune şi unde era ajutat de fruntaşii saşilor. Curând însă autorităţile bisericeşti ortodoxe, atât în Ardeal cât şi în Muntenia şi Moldova, s-au alarmat de subtilele interpretări eretice care se strecurau în textele româneşti cu prilejul traducerii, vădit influenţate de gândirea protestantă. "Această temere a frânat un timp elanul traducerilor, cu atât mai mult cu cât coincidea cu violenta reacţiune din Moldova lui Lăpuşneanu, după domnia lui Eraclide Despotul, reacţiune care a lovit nu numai pe protestanţi, siliţi cu forţa a se boteza din nou, după „pravoslavnica lege", ci şi în colonia armeană, deja importantă în Moldova (aici motivarea era nu numai religioasă – Biserica armeană fiind considerată eretică de ortodocşi – ci şi economică, din cauza reuşitei comerciale a armenilor).

  Trebuie adăugat însă că, cu toată această puternică, rezistenţă a ortodoxiei împotriva insinuării ideilor protestante în scrierile religioase, pornirea către o literatură religioasă în limba română a continuat, ducând, în veacul următor, la frumoase realizări şi în Muntenia şi în Moldova.

  Pe plan politic, acea liberalizare a gândirii în Transilvania se combină în mod straniu cu o situaţie şi mai rea pentru ţărănime. Am vorbit în treacăt despre marea revoltă din 1514, condusă de Gheorghe Doja, care, după înfrângerea răscoalei, fusese executat în torturi groaznice (aşezat pe un tron de fier încins şi cu o coroană de fier roşu pe cap). Represiunea fusese condusă de Ioan Zâpolya. Ţărănimea e după aceea şi mai strivită de dări şi corvezi – chiar şi secuii – şi, în orice caz, lipită de glie, adică ţăranului nu-i este îngăduit să se mute de la un stăpân la altul. Dominaţia nobiliară în provincie devine şi mai apăsătoare, iar slăbirea – apoi dispariţia – puterii regale înlătură şi ultima contrapondere la puterea nobilimii.

  Dieta, adică noua adunare a stărilor, era larg dominată de nobilimea maghiară şi fără aprobarea ei noul principe transilvan se găsea, practic, în neputinţa de a guverna. Dieta alegea pe principe, dar, în urma acceptării suzeranităţii Porţii, principii, ca şi în Muntenia şi în Moldova, trebuiau confirmaţi de sultan. Constatăm chiar, în 1571, că Ştefan Bâthori fusese desemnat de Poartă înainte de a fi ales de Dietă. Ştefan Bathori este al treilea din neamul lui care urcă pe tronul transilvan, şi vor mai fi încă patru după el. Să reţinem din domnia lui că a încercat să frâneze decăderea catolicismului (între altele, a adus pe iezuiţi în Transilvania) şi – fapt excepţional – a fost ales şi rege al Poloniei (1576), rămânând acolo până la moartea sa în 1586, ceea ce a dus la un anume dezinteres în ce priveşte principatul.

  După moartea lui Soliman Magnificul (1566), pe tronul otoman se succedă o serie de sultani mediocri care, în plus, sunt confruntaţi cu mari dificultăţi la graniţa estică a împărăţiei: războaie cu persanii, aflaţi într-o epocă de grandoare sub domnia lui Şah-Abbas. Profitând de aceste împrejurări, noul împărat Rudolf al II-lea Habsburg (încoronat în 1576), îndemnat şi de Papă, se hotărăşte să iniţieze o nouă încercare de alungare a turcilor din Europa, şi caută să realizeze o mare coaliţie, cu Spania, Veneţia, alte ducate italiene, eventual Polonia, şi în orice caz cu ţările din linia întâi care erau tocmai Transilvania, Moldova şi Muntenia.

  Acesta este contextul internaţional în care apare la noi figura fulgurantă a lui Mihai Viteazul.

  Mihai Viteazul şi „vitejii" lui.

  S-au spus şi se spun prea multe despre Mihai Viteazul, în jurul lui s-a născut o legendă în care nu se mai poate deosebi adevărul istoric de elementele adăugate de-a lungul timpului. Că a fost un căpitan strălucit şi un geniu politic sunt lucruri incontestabile. Victoriile lui asupra turcilor au avut ecou până departe (regele Franţei, Henric al IV-lea, scria ambasadorului său la Constantinopol ca să ceară informaţii asupra valahului), în ţările balcanice, printre greci, bulgari, sârbi au apărut cântece populare despre vitejiile lui Mihai Viteazul. Dar, lucru paradoxal, la noi în ţară nu a fost iubit. De ce? Fiindcă acest viteaz a vrut mai întâi să-şi adune o armată puternică, iar rezultatul eforturilor sale militare a fost o gravă înrăutăţire a stării ţăranilor, în vremea lui, sfârşitul veacului al XVI-lea, nu mai puteai constitui o armată din ţărani, o dată ce apăruseră tunurile şi puştile. Aveai deci nevoie de lefegii, adică de mercenari care să ştie să mânuiască armele de foc. Iar acest fenomen nu se petrece numai la noi, ci şi în Occident.

  Un singur exemplu: în 1525 Francisc I al Franţei se luptă cu Carol Quintul, rege al Spaniei – devenit şi împărat. Bătălia se dă între Spania, care de-acum posedă colorai în America de Sud şi primeşte an de an zeci de corăbii încărcate cu aur şi argint, şi regatul Franţei, care e cel mai populat şi mai închegat din Europa. La bătălia de la Pavia, unde este făcut prizonier Francisc I, se înfruntă 25 de mii de oameni de partea franceză cu 25 de mii de cea spaniolă. E interesant de ştiut ce sunt aceşti participanţi la bătălie. Avem de-a face cu de-abia 5 000 de cavaleri francezi şi 5