Aşa încât s-a putut spune, mai în glumă, mai în serios, că bătălia de la Pavia a fost un fel de răfuială între mercenarii germani şi mercenarii elveţieni.

  Mihai Viteazul şi-a purtat războaiele cu boierii din jurul lui, cu cetele pe care aceşti boieri le-au putut aduna de pe anumite moşii, cu câţiva răzeşi, dar mai cu seamă, din păcate, cu lefegii străini, iar aceştia costau scump. Avem păstrate toate statele de plată, ştim exact cine au fost. Ştim câţi mercenari sârbi, albanezi, unguri sau secui a avut Mihai Viteazul.

  Despre Mihai Viteazul am spus deja că era considerat copil din flori al lui Pătraşcu cel Bun. Dar e foarte interesant de ştiut – lucrul a fost demonstrat de curând de mai mulţi istorici, cu argumente convingătoare – că mama lui era o Cantacuzină, adică o coborâtoare din vestita familie bizantină care a dat doi împăraţi în veacul al XIV-lea şi care se număra printre marile familii nobile ale Bizanţului. Decăzuţi, după cucerirea Constantino-polului de către turci, ascunşi timp de două-trei generaţii, reapar la începutul veacului al XVI-lea la Constantinopol; în special un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei". Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. în orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor.

  Coaliţia iniţiată de împăratul Rudolf al II-lea.

  La sfârşitul veacului al XVI-lea, domnul nu mai era ales de către boieri. Intervenea şi sultanul dacă voia, aşa încât Mihai Viteazul este oarecum, la început, un om al acestor greci de la Constantinopol şi al sultanului, dar, fiind ambiţios şi mare strateg, vrea imediat să poarte război. Reamintesc conjunctura internaţională în momentul acela: o perioadă de criză la Constantinopol, cu lupte în Asia şi cu succesiuni la tron nu prea bine stabilite; şi, în acelaşi timp, de partea creştinilor, un împărat la Fraga (Praga era atunci reşedinţa împăratului) care hotărăşte să reia ostilităţile împotriva turcilor şi trimite de-acum mesageri pe lângă principele Transilvaniei, care era iar un Bâthori, Sigismund Băthori, şi pe lângă cei doi voievozi din Muntenia şi Moldova (în Moldova, Aron zis Tiranul, în Muntenia, Mihai) pentru a-i convinge să facă o coaliţie împreună cu el şi să plece la război. Epopeea lui Mihai Viteazul începe într-un context european în care împăratul hotărăşte să iniţieze o cruciadă, cu bani şi de la Papă, împotriva otomanilor.

  Campaniile lui Mihai Viteazul nu reprezintă aşadar un act nesăbuit, al lui şi al boierilor lui, pentru a scăpa de asuprirea turcilor. Nu e mai puţin adevărat însă că această apăsare devenise din ce în ce mai grea. împărăţia turcă a ajuns la un maximum de extindere teritorială şi începe să sărăcească. E un fenomen economic dovedit acum. De pildă, asprul turcesc îşi pierde din valoare, în termeni moderni, se devalorizează. Rezultatul este că sultanul cere un bir din ce în ce mai mare (,haraci"-ul), înzecit, însutit, în Muntenia şi-n Moldova. Consecinţa socială e că ţăranii trebuie să plătească impozite (cum zicem astăzi) atât de ridicate, încât nu le mai rămâne nimic din recoltă. Au ajuns la sapă de lemn şi, ca să poată trăi, mulţi dintre ţăranii liberi, moşneni şi răzeşi, preferă să fie şerbi ai unui boier pentru a nu mai plăti ei birul şi pentru a avea pe cineva care să-i protejeze. Vedem deci în veacul al XVI-lea cum începe un fenomen foarte dureros, anume că dintre ţăranii liberi tot mai mulţi devin şerbi ai marilor boieri. Dar şi marii boieri sărăcesc şi vor să scape de turci, ei fiind răspunzători de strângerea birului. Războiul purtat de Mihai Viteazul nu poate fi desprins de contextul internaţional şi de marile greutăţi economice care cereau eliberarea de sub jugul otoman.

  Înainte de a începe lupta împotriva turcilor, Mihai, din îndemnul împăratului, trebuie să încheie un tratat cu principele Transilvaniei. Tratatul din 1595 ni se poate părea astăzi umilitor, în sensul că principele Transilvaniei, acest Sigismund Bâthori, un tânăr megaloman, nepot al regelui Ştefan Bâthori, care-şi zicea şi el crai, adică rege, a vrut să fie principe peste cele trei principate româneşti; şi, prin urmare, atât munteanul cât şi moldoveanul, când şi-au trimis boierii să iscălească tratatul cu Sigismund Bâthori, au semnat de fapt un tratat de vasalitate, e clar. Principele Sigismund Bâthori devine principe şi în Transilvania, şi în Moldova, şi în Muntenia, voievozii acestor două ţinuturi fiind vasalii lui. S-a zis: cum se poate ca boierii noştri trimişi de Mihai Viteazul să fi semnat aşa ceva? L-au trădat pe Vodă! Sau n-au ştiut ce iscăleau! Nicidecum. Au semnat pentru că aveau şi ei interesul s-o facă. Erau 12 mari boieri, mitropolitul şi doi episcopi. Interesul mitropolitului şi al episcopilor era legat de faptul că principele Transilvaniei a dat mitropolitului Munteniei jurisdicţie şi asupra ortodocşilor din Transilvania. Boierii, la rândul lor, au cerut în acest tratat ca voievodul lor să nu-i mai taie fără învoirea principelui Transilvaniei – exact ceea ce doriseră „majores terrae", mai marii ţării, din 1247, înainte de descălecat, când cereau regelui Ungariei să nu poată fi tăiaţi de către vasalul regelui fără a avea dreptul de a merge în apel la curtea regelui. Tratatul mai prevedea că puterea, zicem azi „puterea executivă", trebuia exercitată de voievod împreună cu cei 12 mari dregători din Sfat.

  Clerul şi boierii au avut deci interes în iscălirea acestui tratat, iar Mihai Viteazul nu a avut altceva de făcut decât să accepte, fiindcă avea nevoie şi de ajutorul financiar al lui Bâthori şi de ajutorul lui militar. Abia semnat acest tratat, a şi început războiul, turcii trecând Dunărea, având în fruntea lor pe cel mai vestit căpitan al lor, Sinan paşa. Atunci are loc faimoasa bătălie de