A fost o victorie, dar, ca şi la Rovine, o victorie care nu alunga duşmanul din ţară. Armata turcă nu era complet distrusă şi nu s-a retras peste Dunăre, astfel încât Mihai Viteazul e hotărât să se tragă către munte şi să aştepte ajutorul lui Sigismund. Sigismund Bâthori vine cu ajutor, şi de-acum amândoi pornesc la luptă, cu forţe oarecum egale, şi reuşesc să-l alunge pe turc peste Dunăre. Bineînţeles că Sigismund, în Occident, şi-a atribuit tot meritul acestei victorii. S-a întors la el în Transilvania, acceptând însă, la cererea lui Mihai, ameliorări în tratatul cu Muntenia, renunţând de pildă la controlul vistieriei ţării.

  În anul următor însă, turcii reiau ofensiva, de astă dată direct către centrul Ungariei, obţinând în toamna 1596 o victorie asupra armatelor imperiale, ceea ce-i sileşte pe austrieci să facă momentan pace cu turcii. Acelaşi lucru reuşeşte să-l facă şi Mihai, care e recunoscut din nou de sultan ca domn al Ţării Româneşti, în schimbul plăţii hameiului. Dar în acelaşi timp semnează un tratat cu împăratul (1598), de astă dată direct, nu prin intermediul lui Sigismund Bâthori. Megaloman, caracter instabil, Sigismund Bâthori abdică din cauza conflictelor cu marea nobilime din Transilvania, în locul lui Sigismund vine un văr de-al lui, cardinalul Andrei Bâthori, care nu mai urmează aceeaşi politică, nu mai vrea să facă alianţă cu împăratul Rudolf, Muntenia şi Moldova. El este prieten cu polonezii, iar polonezii doresc în momentul acela pace cu turcii, pentru a purta război în altă parte, împotriva germanilor sau a ruşilor.

  * Din 1582, la îndemnul Papei Grigore al XIII-lea, în Apus, calendarul iulian (de la Iuliu Cezar), care cu vremea adusese o întârziere de 10 zile faţă de timpul astronomic, a fost înlocuit cu calendarul gregorian. S-au adăugat atunci 10 zile faţă de calendarul iulian, apoi după 1700 11 zile, după 1800 12 zile, după 1900 13 zile. Bisericile din răsărit, în general, n-au urmat reforma, unele nici azi (la ruşi sau la sârbi, de pildă). Noi am adoptat calendarul gregorian în 1924. (Cel care scrie aceste rânduri e destul de vârstnic ca să fi trăit evenimentul când era copil!)

  Aşadar polonezii fac pace cu turcii şi alungă din Moldova pe aliatul lui Mihai, Ştefan Răzvan (alt bastard, fiul unei ţigănci răspunzătoare, probabil, de introducerea la noi a acestei porecle iraniene, Rezvan, echivalentul Arhanghelului Gabriel!), şi-l impun în Moldova pe Ieremia Movilă, care este un fel de client al regelui Poloniei. De aceea Mihai trece munţii (octombrie 1599) şi îl învinge pe Andrei Bâthori la Şelimbăr, lângă Sibiu. E de remarcat că aceia care i-au tăiat capul lui Andrei Băthori au fost secui. Deschid iar o paranteză. E, repet, o greşeală să privim trecutul din perspectiva prezentului. Dacă acum conflictele au, în mare parte, cauze etnice, pe atunci conflictele aveau mai curând cauze sociale (şerbii împotriva boierilor sau a nobililor etc.) sau religioase. Or, după cum am spus, de când a apărut mişcarea protestantă, toată Europa catolică e un vast câmp de luptă între catolici şi protestanţi, în cazul de faţă, secuii au trecut aproape toţi la calvinism, iar noul lor principe e catolic, în plus şi înalt prelat, cardinal. Dar mai cu seamă – mai cu seamă! – motivul de îndârjire a secuilor împotriva lui Ştefan Bâthori e că, abia suit în scaun, restabileşte nişte grele impozite pe care predecesorul său le suprimase. Iată de ce aceşti ţărani secui sunt de partea lui Mihai şi contra lui Bâthori.

  Uciderea acestuia, în orice caz, nu fusese ordonată de Mihai. Cronica spune că, văzând capul însângerat al lui Bâthori pe care secuii îl aduceau triumfători, Mihai ar fi exclamat: „Sărmanul popă!"

  Mihai stăpân pe Transilvania şi Moldova.

  Când Mihai Viteazul cucereşte Transilvania, bineînţeles că favorizează pe ortodocşii români, în special preoţimea, dar nu a avut vreme să ducă prea departe această favoare. Pentru a putea guverna provincia, avea nevoie de sprijinul Dietei dominate de nobilimea maghiară. A trebuit chiar să ia măsuri împotriva ţăranilor care se revoltaseră. Când va intra în triumf la Alba Iulia, Dieta îi va recunoaşte calitatea de locum tenens al împăratului (cel care ţine locul împăratului), dar Mihai, în diplomele sale româneşti (recte slavone), şi-a zis Domn al Ţării Româneşti şi al Transilvaniei.

  Cum ar fi evoluat lucrurile dacă stăpânirea lui Mihai ar fi durat, e greu de imaginat. Fapt e că a fost sfătuit şi de boierimea munteană care se simţea probabil mai la adăpost în Ardeal şi a început să râvnească la bunuri şi privilegii de care se bucurau grofii unguri, ceea ce va fi mai apoi unul din principalele motive de ostilitate a nobilimii maghiare, în timpul scurtei sale domnii în Transilvania, Mihai a desfăşurat o foarte subtilă politică de echilibru între diversele forţe şi tendinţe. Se poate distinge o apropiere faţă de instanţele catolice şi, între protestanţi, o preferinţă pentru luteranism faţă de calvinism.

  Lucrurile însă se precipită, îngrijorat de veştile pe care le avea despre un plan al Poloniei de a-l răsturna în însăşi ţara lui, în Muntenia, pentru a instala pe un frate al domnului Moldovei, pe Simion Movilă, trece repede munţii în Moldova (mai 1600) şi alungă de-acolo pe Ieremia Movilă. Timp de câteva luni Mihai Viteazul este stăpân şi pe Moldova; iar pe monedele lui scrie că-i Voievod al Munteniei, al Transilvaniei şi al Moldovei. Primul moment când se află uniţi toţi românii sub acelaşi sceptru.

  Momentul a fost efemer. Magnaţii unguri au început să se răzvrătească, polonezii au intrat în forţă în Moldova (conduşi de un personaj ilustru al istoriei lor, cancelarul Jan Zamoyski) şi au izgonit garnizoana pe care o lăsase Mihai, aşa că după câteva luni Mihai pierde Moldova. Totodată, într-o luptă nefericită, la Mirăslău (septembrie 1600), va pierde şi Transilvania. Şi iată că în toamna 1600 Mihai Viteazul nu mai este domn nici în Muntenia, căci polonezii au pătruns şi acolo şi au pus în scaun