din copilărie, însă José Arcadio uitase de toate acestea; viața pe mare îi copleșise memoria cu mult mai multe lucruri de care să-și aducă aminte. Numai Rebeca se simți topită de la prima vedere. În după amiaza în care-l văzu trecînd prin fața camerei ei, își dădu seama că Pietro Crespi nu era decît un biet omuleț sfrijit față de acest super-mascul, a cărui respirație vulcanică se resimțea în toată casa. Socotea bun orice pretext pentru a se afla în apropierea lui. Într-o zi, José Arcadio îi privi trupul cu o atenție lipsită de pudoare, și îi zise: „Ești o femeie adevărată, surioară”. Rebeca nu se mai stăpîni. Reîncepu să mănînce pămînt și var de pe ziduri cu lăcomia de altă dată, și să-și sugă degetul mare cu atîta frenezie încît i se făcu o bătătură. Vomă un lichid verzui cu lipitori moarte. Petrecu nopți albe tremurînd de febră, luptîndu-se cu delirul și așteptînd pînă cînd casa era zguduită de reîntoarcerea lui José Arcadio, în zori. Într-o după-amiază, cînd toată lumea dormita, nu mai putu răbda și se duse pînă la odaia lui. Îl găsi în chiloți, treaz, întins în hamacul pe care-l fixase de bîrnele groase cu odgoane de corabie. Nuditatea lui extraordinară, împodobită toată, o impresionă atît de puternic încît simți nevoia să se întoarcă. „Iertați-mă, zise; nu știam că erați aici”. Vorbea însă cu voce scăzută ca să nu trezească pe cineva. „Vino încoace”, îi răspunse el. Rebeca ascultă. Se opri lîngă hamac, în sudori de gheață, simțind că i se înnoadă mațele, în timp ce José Arcadio îi mîngîia cu vîrful degetelor gleznele, apoi pulpele și chiar coapsele, murmurînd: „Ah, surioară, ah, surioară!” Ea trebui să depună un efort supraomenesc pentru a nu-și da sufletul cînd o forță ciclonică o ridică de mijloc într-un chip uimitor de potrivit, o despuie de îmbrăcămintea intimă în doi timpi și trei mișcări și o sfîșie ca pe o păsărică. Mai avu timp să-i mulțumească lui Dumnezeu că s-a născut înainte de a se dărui, inconștientă, plăcerii neuitate a acestei dureri insuportabile, în mlaștina fumegîndă a hamacului care absorbi ca o sugativă izbucnirea sîngelui ei.

După trei zile se cununară la liturghia de la orele cinci. José Arcadio se duse în ajun la prăvălia lui Pietro Crespi. Îl găsise dînd lecții de ghitară și-i vorbi de față cu toată lumea. „Mă însor cu Rebeca”, îi zise el. Pietro Crespi păli, întinse ghitara unuia dintre elevii săi și declară lecția terminată. Cînd au rămas singuri în salonul plin cu instrumente muzicale și cu jucării mecanice, Pietro Crespi zise:

— Este sora dumneavoastră.

— Mi-e tot una, răspunse José Arcadio.

Pietro Crespi își zvîntă fruntea cu batista impregnată cu lavandă.

— Este împotriva naturii, explică el, și în afară de aceasta, legea o interzice.

Nu atît argumentația, cît paloarea lui Pietro Crespi îl făcu pe José Arcadio să-și piardă răbdarea.

— Mă baleg o dată și încă o dată pe natură, îi răspunse el. Și am venit să vă spun pentru a vă scuti de osteneala de a o mai întreba ceva pe Rebeca. Aceste maniere brutale se îndulciră însă atunci cînd văzu cum ochii lui Pietro Crespi se umplură de lacrimi.

— De altfel, îi spuse el pe un alt ton, dacă ceea ce vă place este familia, vă mai rămîne Amaranta.

Părintele Nicanor dezvălui în predica lui de duminică faptul că Arcadio și Rebeca nu erau frate și soră. Ursula nu iertă niciodată ceea ce considera ea o lipsă de respect de neînchipuit și cînd reveniră de la biserică, le interzise tinerilor căsătoriți să mai pună piciorul în casă. Pentru ea, erau ca și morți. Își închiriară o bojdeucă în fața cimitirului și se mutară acolo fără alte mobile decît hamacul lui José Arcadio. În noaptea nunții, un scorpion care se introdusese în pantoful Rebecăi o mușcă de picior. Simți cum îi amorțește limba, dar aceasta n-o împiedică să petreacă o lună de miere care provocă scandal. Vecinii erau îngroziți de țipetele care trezeau întregul cartier de circa opt ori pe noapte și cam de trei ori în timpul siestei, și se rugau cu o patimă nestăpînită să nu tulbure odihna morților.

Aureliano a fost singurul care-și făcu griji pentru ei. Le cumpără cîteva mobile și le procură bani, pînă cînd José Arcadio redobîndi simțul realității și se apucă să lucreze peticul de pămînt de lîngă curtea casei care nu era al nimănui. În schimb, Amaranta nu izbuti niciodată să-și stăpînească pizma împotriva Rebecăi, cu toate că soarta i-a hărăzit o mulțumire cum nici nu visase: la propunerea Ursulei, care nu știa cum să îndrepte lucrurile, Pietro Crespi continuă să prînzească în fiecare marți în casă, stăpînindu-și insuccesul cu calm și demnitate. Ca o dovadă a stimei sale față de familie, păstră doliul la pălărie, și-i făcea plăcere să-și manifeste afecțiunea față de Ursula, aducîndu-i daruri exotice: sardele portugheze, dulceață de trandafiri din Turcia, iar, într-o zi, un șal fermecător din Manila. Amaranta îl întîmpina cu o amabilitate tandră. Ghicea ce-i făcea plăcere, îi smulgea firele descusute de la mînecile cămășii, îi brodă de ziua lui o duzină de batiste cu inițiala lui. În fiecare marți, după dejun, în timp ce broda pe verandă, el îi ținea bucuros companie. Pentru Pietro Crespi, această femeie pe care o considerase și o tratase mereu ca pe o copilă fu o adevărată revelație. Genul frumuseții ei era oarecum lipsit de grație, era însă de o sensibilitate rară în fața realităților vieții, plină de o tandrețe discretă. Într-o marți, cînd nimeni nu se mai îndoia de ceea ce avea să se întîmple mai curînd sau mai tîrziu, Pietro Crespi o ceru în căsătorie. Ea nu-și întrerupse lucrul. Așteptă să-i dispară roșeala caldă care-i ajunsese pînă la urechi și rosti cu vocea gravă, solemnă, a unei persoane cu experiență:

— Bineînțeles, Crespi, îi zise ea, dar să așteptăm pînă ne cunoaștem mai bine. Nu e indicat să pripim lucrurile.

Ursula se supără. Cu toate că-l stima foarte mult pe Pietro Crespi, nu ajunsese să stabilească dacă hotărîrea lui era bună sau