— Nu crezi că te-au iubit suficient?

  S-a întors şi m-a privit ţintă. Apoi a dat puternic din cap.

  — Undeva între insuficient şi deloc. Am fost întotdeauna avidă după dragoste. Aş fi vrut să pot spune că am fost iubită ca lumea, că m-am săturat de dragoste. Măcar o dată, o singură dată. Dar ei nu mi-au oferit nici un pic de căldură sufletească, nici un pic, înţelegi? Dacă mă guduram pe lângă ei şi le ceream ceva, mă alungau şi ţipau: „Costă prea mult!” Acesta a fost tratamentul de care am avut parte. De aceea, în clasa a cincea sau a şasea primară, am decis să găsesc singură omul care să mă iubească trei sute şaizeci şi cinci de zile din trei sute şaizeci şi cinci.

  — Extraordinar! am exclamat eu, admirativ. Şi cu ce s-au soldat căutările tale?

  — Aici e problema, a răspuns Midori, privind fumul şi căzând un pic pe gânduri. Am aşteptat prea mult… În căutarea perfecţiunii… de aceea mi-e greu.

  — Cauţi dragostea perfectă?

  — Nu chiar. Nici vorbă să ţintesc la aşa ceva. Pe mine mă fascinează egoismul. Egoismul perfect. De exemplu, eu îţi spun acum că vreau să mănânc nişte tarte cu căpşuni şi tu laşi totul baltă şi dai fuga să-mi cumperi. Te-ntorci cu ele, gâfâind, şi mi le întinzi, dar în clipa aceea eu îţi spun că nu mai am chef de ele şi le arunc pe fereastră. Aşa ceva caut eu.

  — Ce legătură are asta cu dragostea? am întrebat eu, teribil de uimit.

  — Are. Habar n-ai tu. Sunt momente în viaţa unei fete când asemenea gesturi sunt extrem de importante.

  — Adică ce gest? Aruncatul pe fereastră?

  — Exact. Şi în clipa aceea aş vrea ca băiatul să-mi spună: „A, am înţeles, Midori. Te rog să mă scuzi. Trebuia să ghicesc că nu o să le mai vrei. Sunt un rahat de măgar, un insensibil. Plec să-ţi iau altceva, ca să mă ierţi. Şarlotă sau plăcintă cu brânză?”

  — Şi tu cum ai reacţiona?

  — I-aş da toată dragostea mea.

  — Eşti absurdă!

  — Ei bine, asta înseamnă dragoste în accepţiunea mea. Nimeni nu mă înţelege. Midori şi-a frecat uşor capul de umărul meu. Pentru anumite persoane dragostea începe de la un fleac, de la un moft… sau nu începe deloc.

  — N-am mai cunoscut vreo fată care să aibă asemenea opinii.

  — Multă lume e de aceeaşi părere, spuse ea jucându-se cu degetele. Eu nu pot gândi altfel, vorbesc serios, dar măcar sunt cinstită. Niciodată nu mi-a dat prin cap că modul meu de a privi lucrurile diferă de al altora. Când vorbesc serios, toată lumea crede că glumesc sau fac pe nebuna şi atunci mă simt foarte stingherită.

  — Şi acum vrei să mori cuprinsă de flăcări?

  — Acum e vorba de curiozitate, pur şi simplu.

  — Adică ce fel de curiozitate? Vrei să experimentezi nişte flăcări pe pielea ta?

  — Nu, spuse Midori. Voiam doar să văd cum reacţionezi. Nu mi-e frică de moartea în sine. Zău că nu. În cazul de faţă, m-ar învălui fumul, mi-aş pierde cunoştinţa şi aş muri cât ai zice peşte. Acest tip de moarte nu mă sperie deloc dacă o compar cu chinurile iadului prin care a trecut mama… şi alte rude. Toate rudele mele au murit din pricina vreunei boli cumplite. E în sânge, presupun. Dura mult până îşi dădeau duhul şi ajungeam chiar să mă întreb dacă mai trăiesc sau au murit, atât de lent era procesul. Şi în urma lor nu rămânea decât durere şi suferinţă.

  Midori a luat o ţigară şi a aprins-o.

  — Asemenea tipuri de moarte mă sperie… când umbra morţii devorează încet, încet partea vitală şi până să-ţi dai seama, totul în jur se întunecă şi nu mai vezi nimic, iar cei din jur te consideră mai mult mort decât viu. E cumplit. N-aş putea suporta aşa ceva.

  Până la urmă, după încă vreo jumătate de oră, focul a fost stins. Au reuşit să împiedice flăcările să se răspândească şi se pare că n-au existat nici răniţi. Cu excepţia unei maşini de pompieri, celelalte s-au întors la bază şi lumea s-a împrăştiat, ici-colo zărindu-se grupuleţe care comentau evenimentul. O maşină de poliţie, al cărei girofar se învârtea neîncetat, încerca să restabilească traficul. Două ciori, apărute de undeva din văzduh, s-au instalat pe stâlpul de telegraf ca să vadă şi ele ce se întâmplă acolo jos. Midori părea epuizată. Privea în gol, departe. N-a mai scos nici o vorbă.

  — Eşti obosită? am întrebat-o eu.

  — Nu chiar. Pur şi simplu mă simt fără vlagă şi mi-e capul greu. Nu mi s-a mai întâmplat de mult.

  Am privit-o în ochi şi Midori m-a privit şi ea. Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o. A tresărit, apoi s-a relaxat şi a închis ochii. Am rămas aşa cinci-şase secunde. Soarele de început de toamnă i-a aruncat umbra genelor pe obraji şi aceasta părea că tremură puţin.

  A fost un sărut uşor, dulce, unul care nu depăşea nici o limită. Probabil că n-aş fi sărutat-o pe Midori în ziua aceea dacă nu ne-am fi petrecut după-amiaza pe terasa de la mansardă, dacă n-am fi băut bere, dacă nu am fi privit acoperişurile din jur, care sclipeau în bătaia soarelui, fumul, licuricii. Toate acestea au dus la o apropiere între noi, au ţesut o vrajă care, în subconştientul nostru, doream să nu se destrame. Aşa a fost sărutul nostru – nevinovat şi totuşi nu lipsit de o doză de pericol, ca de altfel toate săruturile.

  Midori a rupt tăcerea. M-a luat de mână şi, cu oarecare jenă, mi-a spus că are un prieten. I-am spus că mi se părea normal să fie aşa.

  — Tu ai o iubită?

  — Da, am răspuns.

  — Dar eşti întotdeauna liber duminicile, nu?