— Cine-i Maurice? Liftierul?

  — Îhî, mi-a răspuns.

  — Da, eu sunt. Nu vreţi să intraţi? am invitat-o.

  Pe măsură ce trecea timpul, deveneam tot mai indiferent. Zău că da.

  A intrat în cameră, şi-a scos imediat haina şi a aruncat-o pe pat. Sub haină avea o rochie verde. Apoi s-a aşezat pe un colţ al fotoliului din faţa biroului şi a început să-şi bâţâie piciorul. S-a aşezat picior peste picior şi a reînceput să-şi bâţâie piciorul. Era foarte nervoasă pentru o prostituată. Zău că da. Cred că era nervoasă pentru că era îngrozitor de tânără. Cred că avea vârsta mea. M-am aşezat lângă ea pe fotoliu şi i-am oferit o ţigară.

  — Nu fumez, mi-a zis.

  Avea o voce mică, mititică. Abia auzeai ce spunea. Şi pe urmă, nu spunea niciodată mulţumesc când îi ofereai ceva. Pesemne că n-o învăţase nimeni.

  — Dă-mi voie să mă prezint. Mă cheamă Jim Steele, i-am zis.

  — Ai ceas? m-a întrebat ea.

  Bineînţeles că nici nu-i păsa cum naiba mă cheamă.

  — Dar ia ascultă, câţi ani ai?

  — Eu? Douăzeci şi doi.

  — Uite cum minte.

  Curios că mi-a spus asta. Vorbea ca o puştoaică. Aveam impresia că o prostituată adevărată trebuie să spună: „Pe dracu!” sau „Lasă tromboanele!”, nu „Uite cum minte”.

  — Dar dumneata câţi ani ai?

  — Destui ca să ştiu ce trebuie să fac! mi-a răspuns.

  Avea haz.

  — Ai ceas? m-a întrebat ea din nou, după care s-a ridicat în picioare şi şi-a scos rochia, trăgând-o peste cap.

  Când şi-a scos rochia am avut o senzaţie ciudată. Adică şi-a scos-o atât de brusc, şi aşa mai departe. De fapt, ştiu că atunci când o femeie se dezbracă în faţa ta, trebuie să te simţi excitat, dar eu nu simţeam nimic. Simţeam altceva, dar nu asta. Mă simţeam mai degrabă trist decât excitat.

  — Ascultă, ai ceas sau n-ai?

  — Nu. N-am.

  Mamă, ce prost mă simţeam!

  — Cum te cheamă? am întrebat-o.

  Nu mai avea pe ea decât un combinezon roz. Mă simţeam îngrozitor de stânjenit. Zău că da.

  — Sunny, mi-a răspuns. Dar hai să-i dăm drumul.

  — N-ai vrea să stăm puţin de vorbă? am căutat eu s-o întorc.

  Era o copilărie, dar aveam o senzaţie foarte ciudată.

  — Te grăbeşti tare?

  S-a uitat la mine ca la un nebun.

  — Despre ce naiba vrei să vorbim?

  — Nu ştiu. Despre nimic deosebit. M-am gândit numai aşa, că poate ai chef să stăm puţin de vorbă.

  S-a aşezat din nou pe fotoliul din faţa biroului. Dar era clar că nu-i plăcea situaţia. Începu din nou să-şi bâţâie piciorul – mamă, tare mai era nervoasă.

  — N-ai vrea o ţigară? i-am spus.

  Uitasem că nu fumează.

  — Nu fumez. Ascultă. Dac-ai de gând să vorbeşti, poftim, vorbeşte. Dar repede, că am treabă.

  Nu-mi venea însă în minte nici un subiect de conversaţie. O clipă m-am gândit s-o întreb cum de a ajuns prostituată şi tot restul, dar mi-a fost frică s-o fac. Şi pe urmă, tot nu mi-ar fi spus.

  — Nu eşti din new York, nu-i aşa? am întrebat-o în cele din urmă.

  Era singurul lucru care-mi venise în minte.

  — Nu. De la Hollywood, mi-a răspuns.

  Apoi s-a ridicat şi s-a apropiat de pat, unde-şi aruncase rochia.

  — N-ai cumva un umeraş? Nu vreau să-mi mototolesc rochia. Abia am scos-o de la curăţat.

  — Ba da, am, i-am răspuns repede.

  Eram bucuros că-mi găsisem o ocupaţie. Am luat rochia şi am atârnat-o pe un umeraş în dulap. Curios! M-am simţit puţin trist când am atârnat-o. M-am gândit la fata asta, cum s-a dus la magazin şi şi-a cumpărat-o, şi nimeni din magazin n-a bănuit că-i o prostituată, şi aşa mai departe. Vânzătorul şi-a închipuit, probabil, că-i o fată ca oricare alta. Şi asta, nu ştiu de ce, m-a întristat îngrozitor.

  M-am aşezat din nou şi am încercat să continui discuţia. Dar fata nu prea avea chef de vorbă.

  — Lucrezi în fiecare seară? am întrebat-o – dar, după ce am rostit aceste cuvinte, mi s-au părut îngrozitoare.

  — Îhî, mi-a răspuns.

  Se plimba prin cameră. La un moment dat, a luat meniul de pe birou şi l-a citit.

  — Dar ziua ce faci?

  Fata a schiţat un gest, de parc-ar fi vrut să dea din umeri. Era destul de slabă.

  — Dorm. Mă duc la cinema. Puse meniul la loc pe birou, apoi se uită la mine: Hei, ce ai de gând? Crezi că am toată…

  — Ascultă, i-am spus. Astă-seară nu prea mă simt în apele mele. Am avut o noapte foarte agitată. Zău că da. Uite, îţi plătesc, dar sper că n-ai să te superi dacă o lăsăm baltă! Te superi?

  Nenorocirea era că n-aveam nici un chef să mă culc cu ea. De fapt, dacă vreţi să ştiţi, mă simţeam mai degrabă trist decât excitat. Mă întrista fata. Mă întrista rochia ei verde din dulap şi tot restul – şi, pe urmă, nu cred c-aş fi vreodată în stare să fac amor cu o fiinţă care zace toată ziua într-un tâmpit de cinema. Zău că nu.

  S-a apropiat de mine cu o expresie ciudată, de parcă n-ar fi crezut nici o vorbă din ce spuneam.

  — Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.

  — Nimic.

  Mamă, ce nervos eram.

  — Dar m-am operat de curând.

  — Da? Unde?

  — La, cum îi spune, la clavicord32.

  — Da? Unde naiba-i ăsta?

  — Clavicordul? i-am spus. Păi, la coloana vertebrală. Vreau să spun că-i jos la coloană.

  — Da? Asta-i groaznic!

  Apoi mi s-a aşezat pe genunchi.

  — Eşti dulce, mi-a zis.

  Mă