— Sunt în convalescenţă! i-am zis.

  — Semeni cu un actor de cinema. Cu ăla… cum îl cheamă… Nu se poate să nu ştii. Cum naiba-l cheamă?

  — Mu ştiu, i-am zis.

  Nu voia deloc să mi se ridice de pe genunchi.

  — Nu se poate să nu ştii. A jucat în filmul ăla cu Melvine Douglas! Ăla care era fratele mai mic al lui Melvine Douglas! Ăla care cade din barcă. Nu se poate să nu ştii despre cine-i vorba.

  — Nu, nu ştiu! Mă duc cât se poate de rar la cinema.

  Atunci s-a înfuriat. Şi a-nceput să vorbească urât, şi aşa mai departe.

  — Nu vrei să renunţi? i-am zis. N-am nici o dispoziţie acum. Doar ţi-am spus că m-am operat de curând.

  Nu s-a ridicat de pe genunchii mei nici atunci, dar s-a uitat îngrozitor de urât la mine.

  — Ascultă, mi-a zis, când m-a chemat nebunul de Maurice, dormeam. Dacă-ţi închipui că… şi pentru că…

  — Ţi-am spus că-ţi plătesc c-ai venit, că te-ai deranjat. Zău că-ţi plătesc. Am bani destui. Dar abia am suferit o operaţie foarte serioasă…

  — Atunci de ce naiba i-ai mai spus lui Maurice că vrei o fată? Dacă ţi-au făcut operaţia asta păcătoasă la… cum îi zice… Cum ziceai că-i zice?

  — Credeam c-o să mă simt mai bine. Dar m-am pripit. Vorbesc serios. Îmi pare rău. Nu vrei să te ridici puţin să-mi scot portofelul? Vorbesc serios!

  Era supărată foc, dar mi s-a ridicat totuşi de pe genunchi, ca să mă pot duce la dulap să-mi iau portofelul. Am scos o hârtie de cinci dolari şi i-am întins-o.

  — Mulţumesc, i-am zis. Mulţumesc de un milion de ori.

  — Asta-i o hârtie de cinci. Şi costă zece.

  Voia să mă fraierească. Se vedea cât de colo. Mă temusem de la început c-o să se întâmple aşa. Serios!

  — Maurice mi-a spus cinci, cincisprezece până mâine la prânz şi cinci pentru o dată.

  — Nu. Zece.

  — Mi-a spus cinci. Îmi pare rău – zău că da —, dar atâta am de gând să dau.

  Fata a ridicat din umeri, aşa cum făcuse mai înainte, şi pe urmă mi-a spus, foarte acră:

  — Vrei, te rog, să-mi dai rochia? Sau ţi-e greu?

  Arăta ca o stafie puştoaica. Până şi vocişoara ei reuşea, într-un fel, să te sperie. Dac-ar fi fost o prostituată bătrână şi grasă, fardată şi aşa mai departe, n-ar fi semănat atât de tare a stafie.

  M-am dus şi i-am adus rochia. S-a îmbrăcat. S-a aranjat şi pe urmă şi-a luat haina sport de pe pat.

  — La revedere, puchinosule, mi-a spus.

  — La revedere, i-am răspuns eu.

  Nu i-am mulţumit, nu i-am spus nimic… Şi îmi pare bine.

  Capitolul 14

  DUPĂ CE A PLECAT SUNNY, AM RĂMAS UN TIMP ÎN FOTOLIU şi am fumat vreo două ţigări. Afară începuse să se facă ziuă. Mamă, ce nenorocit eram. Nici nu vă închipuiţi ce tristeţe mă apucase. Şi atunci ştiţi ce-am făcut? Am început să vorbesc aşa, de unul singur, închipuindu-mi că vorbesc cu Allie. Aşa fac uneori când sunt foarte amărât. Şi îi tot spun să se ducă acasă, să-şi ia bicicleta şi să m-aştepte în faţa casei lui Bobby Fallon. Bobby Fallon locuia destul de aproape de noi, când stăteam în Maine acum nu ştiu câţi ani. În orice caz, uite ce s-a întâmplat: Într-o zi, Bobby şi cu mine trebuia să mergem cu bicicleta la Lake Sedebego. Voiam să ne luăm şi de mâncare şi puştile cu capse şi tot – eram mici şi credeam că putem împuşca ceva cu ele. În orice caz, Allie m-a auzit vorbind cu Bobby şi ne-a spus că vrea şi el să meargă, dar eu nu l-am lăsat. I-am spus că-i prea mic. Aşa că, uneori, când mi se întâmplă să fiu foarte trist, îi spun cu glas tare: „Bine. Du-te acasă, ia-ţi bicicleta şi aşteaptă-mă în faţa casei lui Bobby. Grăbeşte-te!” Nu vreau să spun că nu-l luam cu mine când mă duceam undeva. Îl luam. Însă în ziua aceea nu l-am luat. Dar nu s-a supărat – nu se supăra niciodată. Numai că eu tot mi-aduc aminte de întâmplarea asta când sunt cu moralul foarte jos.

  În cele din urmă însă, m-am dezbrăcat şi m-am băgat în pat. După ce m-am băgat în pat, m-am gândit să-mi fac rugăciunea, şi aşa mai departe, dar n-am fost în stare. Nu pot să mă rog oricând vreau. În primul rând, fiindcă sunt un fel de ateu. Îmi place Cristos, dar nu prea mă înnebunesc după celelalte poveşti din Biblie. De pildă, Apostolii. Dacă vreţi să ştiţi, mă enervează îngrozitor. După ce s-a prăpădit Isus, s-au purtat mai bine, dar cât timp a trăit i-au folosit cât i-ar fi folosit o gaură-n cap. L-au tras tot timpul pe sfoară. Aproape că nu există personaj în Biblie care să nu-mi placă mai mult decât Apostolii. Dacă vreţi să ştiţi, mie, din Biblie, după Cristos cel mai mult îmi plăcea demonizatul ăla care trăia în peşterile de îngropăciune şi care se tot izbea cu pietre. Nenorocitul ăla îmi place de zece ori mai mult decât toţi Apostolii la un loc. Când învăţam la Whooton, era un băiat, unul Arthur Childs, care stătea pe acelaşi culoar cu mine şi cu care mă certam mereu în legătură cu asta. Childs ăsta era quaker33, şi aşa mai departe, şi citea Biblia de dimineaţa până seara. Era un puşti de treabă şi îmi plăcea, dar părerile noastre despre lucrurile din Biblie, şi mai ales despre Apostoli, se deosebeau ca de la cer la pământ. Îmi tot spunea mereu că, dacă nu-i iubesc pe Apostoli, înseamnă că nu-l iubesc nici pe Cristos, şi aşa mai departe. Spunea că, din moment ce-i alesese Cristos, trebuie