gura lui atâtea amănunte şi ridică din umeri. Doctorul Şteflea interveni energic:

— Da’ lăsaţi-l în pace, oameni buni… nu vedeţi că nu şi-a venit încă în fire? Ce tot daţi zor cu întrebările? Mâine o să aflăm totul… tot ce-a fost…

— Aşa-i, domnule doctor, aflăm şi ce-a fost şi ce n-a fost..

— Iar tu, Majesticule, se adresă Şteflea patronului, asta-i purtare la tine? Îţi intră un client în prăvălie şi tu îl întrebi dacă a scăpat de la balamuc? De ce, mă pezevenghi bătrân?

— Să iertaţi, coane Radule, cine ştia că-i prieten cu dumneavoastră?

— Fă bine, şi cere-i scuze…

— N-am nevoie de scuze, sări Ilarie ca fript.

— Atunci trimite după o birjă. Să vie imediat, cât bat din palme.

— S-a făcut, coane Radule!

Magheru întrebă din priviri:

— Ce-i nevoie de birjă?

— Mergem acasă. E târziu.

— Eu, să-ţi spun drept, aş fi vrut să trag la hotel.

— Ce e aia? În starea în care eşti?… Trebuie să vedem ce-i cu rana… La hotel cine să te panseze? Acasă am trei camere de musafiri, nu una… Aşa că nu-i vorba de niciun deranj.

Un bărbat între două vârste năvăli în local ca scăpat din puşcă şi se duse întins la Şteflea:

— S’ trăiţi, dom’ doftor, vă cheamă la dispensar, că veni un camion cu răniţi. Vă căutai p-acasă dar nu eraţi. Bine că dădui aici de dumneavoastră. Cică s-au ciocnit trinurile dincoace de Pietroasa, prin dreptul Gengii…

— Ce spui, Lisandre? Bine, măi, de ce nu i-a dus la Spitalul Asigurărilor?

— A dus şi p-acolo, alte camioane, c-a fost, zice, prăpădu lui Dumnezeu! Trimisei pe Safta după Macarie, ajutorul dumneavoastră, trimisei şi după surori, ailantă, Smaranda e de serviciu şi eu venii într-un suflet încoace.

— Cu ce-ai venit?

— Păi, cu trăsura dispensarului…

— Foarte bine. Ne abatem întâi acasă la mine, lăsăm pe dumnealui acolo, după care mergem la datorie. Şi întorcându-se spre Magheru, zise: haidem, savantule…

Porniră în tropotul cailor. Şteflea sporovăi tot timpul. Se afla de un an în localitate, o ducea bine, de ce s-ar plânge, îşi făcuse relaţii bune. Nu se însurase, dar avea în vedere o partidă straşnică, cinci milioane, două, bani peşin, restul imobile. Nu ca tâmpitul de Istrăţeanu – ăla de făcea pe asistentul lui Cantacuzino – care-i la Timişoara – a luat o prăpădită de artistă numai cu cămaşa pe ea. Dincă a nimerit-o e la Brâncovenesc. Ăsta şi cu Cimpoeru, coada promoţiei, s-au aranjat cel mai bine… Şi tu, mucegăieşti la Piteşti în loc să…? Credeam să te specializezi pe undeva, în Germania şi Franţa… De ce te-ai lăsat, savantule, pe tânjeală? Erai cel mai… Crezi că am uitat cât m-ai ajutat la teză, fără tine, nu ştiu, zău, cum mă descurcam. Uite că vine ocazia să recunoască omul, când nu te gândeşti… Sigur că aş fi vrut în alte condiţii, numai că nu-i după dorinţă, ci după putinţă.

Trăsura opri.

— Aici stau, zise Şteflea, sărind sprinten, e casa mea, am cumpărat-o proaspăt… O vând după ce mă însor… dă-o-ncolo!

Antreul se lumină. O umbră se ivi dinapoia perdelelor.

— Am un musafir, Cristino, pregăteşte odaia din faţă.

— E pregătită, poftiţi!

Cei doi bărbaţi străbătură antreul scăldat în lumină şi se opriră în cabinetul medicului.

— Ia să vedem ce-i cu fisura? Mi se pare că ai temperatură, nu?

— S-ar putea, mai ştii!…

— Da, da, ai febră… Dă-mi termometrul, Cristino… Scoate haina şi întinde-te colea pe pat…

— M-da, o plagă destul de superficială. Ai avut noroc că nu te-a lovit în temporal. În definitiv, ce te-a lovit?

— Hm, ştiu eu?!!… Poate un pumn de fier.

Şteflea înălţă ochii, mirat:

— Ce vorbă e asta?

— Aşa mi s-a părut… De fapt, nu-mi dau seama… sunt puţin aiurit… Am o stare de obnubilare… Uite şi termometrul. Ia vezi, s-a ridicat?

— Ai câteva linii peste 37…

— De unde vine temperatura asta?

— Las-că vedem noi. Ziceai că te duci parcă la o nuntă, hai?

— Da… Soră-mea… se mărită mâine…

— Mâine? Nu cred că ai să poţi face faţă. Ne trebuie cel puţin trei zile de spitalizare la mine…

Ilarie ridică din umeri.

— În orice caz vedem mâine ce-i de făcut.

Trecură în odaia musafirului.

— Acum, fă-te comod. Cristino, o pijama… Hai, mişcă mai repede. Ce stai aşa… ca viţelul la poarta nouă?

Fata din casă se uitase tot iscodind pe Ilarie. Ce soi de musafir o fi domnul acesta, picat fără veste în toiul nopţii, cu capul gol, însângerat, cu hainele ude şi pline de noroi şi pe deasupra, zgribulit ca un căţel cules de pe drumuri?

— Nu mai zgâi ochii aşa, dumnealui e doctor ca şi mine, am fost colegi de facultate. A avut un accident.

Ilarie surâse. Sigur că slujnica avea de ce să plutească în mirare.

— Dacă nu era accidentul, nici nu veneai la mine, nu-i aşa? Îţi place camera?

— Da, destul de elegantă. Nu ca aia, de pe Kogălniceanu, unde stăteam împreună.

— Mi-a plăcut întotdeauna confortul. Acum te las să te odihneşti. Mă duc la spital. Mi-i teamă c-o să am de furcă toată noaptea. Dacă ai nevoie de ceva, suni. Uite, aici e butonul. Ai adus pijamaua, Cristino? Foarte bine. Vezi să nu-i lipsească nimic musafirului nostru. Am plecat. La revedere, savantule norocos! Pe mâine… Noapte bună!

Spunând acestea ţâşni pe uşă, dar numaidecât se întoarse din drum:

— Era să uit, uita-m-ar relele, nici nu te-am întrebat dacă nu cumva ţi-i foame? Cristino, pregăteşte o cină pe cât e posibil mai substanţială…

— Nu vă deranjaţi, nu mănânc nimic… Prefer să mă odihnesc…

— Nu se poate, nu admit. Măcar ceva frugal. Ţi-aş ţine companie, dar, iartă-mă, nu-i posibil. Am plecat! Încă o dată, la revedere. Ai grijă, Cristino, de toate… Nu se ştie când mă-ntorc, poate că lipsesc până mâine dimineaţă…

— Da’ unde vă duceţi, Doamne iartă-mă?

— Am de lucru la spital. A, nu ţi-am spus… S-au ciocnit mai adineauri două trenuri şi mi-au adus o groază de răniţi.

— Maică Precistă! exclamă femeia speriată, aşternând a cruce mare pe piept.

 

CAPITOLUL 7 MEMORIAL IV

(din însemnările doctorului Magheru)

I

După plecarea lui Şteflea, femeia mă întrebă ce-aş dori să-mi pregătească pentru cina târzie.

Nu mănânc nimic. Nu numai că nu mi-e foame, dar nici n-am voie să înghit, mai ales alimente solide…

N-a vrut să audă, spunea că are s-o certe conaşul dacă mă lasă flămând. Văzând că stăruieşte atâta, am acceptat să-mi prepare o citronadă, cu zahăr mult, ca să scap de ea. În aşteptarea