băuturii mi-am rotit privirile prin interiorul încăperii, gândindu-mă la ce joc al hazardului care m-a adus fără voie într-un oraş necunoscut, pentru a revedea pe un fost coleg, revedere parcă într-adins aranjată. Cu ce scop? Numai ca să mă odihnesc o noapte în acest pat somptuos, care vorbea de starea materială a lui Radu Şteflea? Asta era tot sau mai exista şi altă raţiune?

În definitiv, de ce aş căuta o raţiune unde poate nu este niciuna?

M-am oprit îndelung dinaintea unui tablou aninat de perete care înfăţişa un cap de expresie.

„Parcă aduce puţin cu Zăvideanu!”

Capul din ramă păru că se înclină în semn de aprobare, încreţind uşor sprâncenele. Am înregistrat gestul cu o tresărire. Avusese o amprenta atât de veridică, încât simţii nevoia să mă apropii de pânză şi s-o pipăi cu mâna. Era un tablou, fireşte… Ce-ar fi putut să fie altceva? Am surâs, jenat de vedenia mea (ce prostie!) şi cercetând mai atent portretul mi-am dat seama că n-avea decât o foarte vagă asemănare cu moşierul. Şi la urma urmei, chiar dacă ar fi semănat leit cu el, ce mă privea?

Menajera se ivi cu citronada. Am întrebat-o:

— Spune-mi, te rog, ce reprezintă tabloul ăsta?… E tatăl lui Radu?

Femeia înălţă din umeri, nu ştia. Înainte de a se retrage, mă rugă să las hainele afară, în spatele uşii, ca să le cureţe de noroi şi să le calce până mâine dimineaţă.

Dar pantofii, nu?

— Şi pantofii, sigur că da, făcu ca, cătând mirată la mine.

După ce plecă, mi-am examinat sumar hainele şi ghetele. De necrezut! Erau pline de noroi de sus până jos, parcă mă bălăcisem într-o băltoacă. Ciudat: până acum nici nu băgasem de seamă acest lucru. Cum am intrat în halul ăsta la restaurant? Patronul avusese dreptate să mă ia drept un nebun scăpat din balamuc… Se întâmplă uneori şi de-astea. Dar capul acela, din tablou, nu-i preocupat de asemenea probleme vestimentare pentru bunul motiv că n-are trup.

De ce mi-o fi venit tam-nesam acest gând stupid? Iată-mă din nou ancorat de portret, pe firul unei asociaţii de idei cu o logică trasă de păr.

În definitiv, cine o fi omul ăsta? m-am întrebat călcând, de astă dată, pe pragul obsesiei.

Capul din ramă, iscodit de fixitatea privirii, păru că se însufleţeşte, ca adineauri, cuprins de fluidul vieţii. Ochii mici, cu sprâncene stufoase, se bulbucară, crescură peste orbite. Gura strânsă, încleştată, se căscă mai mult decât permiteau fălcile şi un şirag de dinţi neregulaţi ieşi la iveală. Limba se zvârcoli în cuşca ei umedă, vrând parcă să evadeze din închisoarea care o ţintuia. Zăvoiul de păr pe creştet se răsfiră ca bătut de furtună.

Mă răsuceam în loc, fără astâmpăr, lungind gâtul ca să văd mai bine. Unde am mai zărit eu figura asta? Unde, frăţioare?

Nu era chip să-mi aduc aminte. Şi, totuşi, îmi era familiar chipul, îl mai întâlnisem, undeva, cândva…

„Să-l ia dracul de tablou, nu mai vreau să ştiu de el.”

Şi ca să nu mă tulbure, l-am desprins din perete şi întorcându-l cu spatele, l-am rezemat de şifonier. În timpul acestei operaţii, pendula umplu odaia cu o notă prelungă, sonoră, al cărei ecou se stinse anevoie.

„Uite, e ora unu, după miezul nopţii şi eu îmi pierd vremea cu năzbâtii… Mai bine m-aş culca…”

Mi-am descălţat pantofii; subreta îmi adusese papuci. Ce femeie grijulie! Când să scot haina, un obiect lunecă jos pe covor. (Ce-o fi picat?) Voiam să mă aplec ca să văd ce-a căzut din buzunar, însă o pijama de poplin, foarte arătoasă îmi fură atenţia.

— Hm, mi-au dat una nouă, neîntrebuinţată…

Mi-am pus pijamaua (mă simţeam bine în ea, parcă eram mai zvelt), am făcut câţiva paşi prin faţa oglinzii (mofturi feminine), apoi m-am strecurat în aşternut. În aceeaşi clipă îmi aminti că uşa rămăsese descuiată. Coborâi din pat să întorc cheia. Nu se închidea uşa. (Ce-o fi asta?) Am răsucit cheia în sens invers, de astă dată se încuiase. (Mă rog, de ce invers?) Ce broască o fi asta care se închide întorcând cheia de la dreapta spre stânga şi nu de la stânga spre dreapta? Lăsând broasca în plata Domnului, am revenit sub pătură. Din pricina acestor lucruri mărunte uitasem cu desăvârşire să văd ce anume îmi căzuse adineauri pe covor. Preţ de câteva minute am simţit o adevărată voluptate în braţele odihnei.

Voi trage un pui de somn! Ştia el Shakespeare ce ştia când a spus că la ospăţul vieţii cel mai de seamă fel e somnul. Avea, pesemne, insomnii, săracul… Şi somnul ce reparator e… Fără el… organismul…

„Ei drăcie! Am lăsat lumina aprinsă…”

Iată-mă din nou la uşă apăsând de zor pe un buton. Curios, lumina nu se stingea…

„Trebuie că-i sonerie asta… Unde o fi întrerupătorul?”

Cercetam pe toată porţiunea peretelui ca să-l găsesc dar întrerupătorul nicăieri.

„Te pomeneşti că lumina se stinge de afară. Nu, nu cred.

Prea-i de tot.”

Câteva ciocănituri puseră capăt frământărilor. (Asta ce-o mai, fi?) Am deschis uşa. În prag Cristina, menajera.

— Ce e? am întrebat-o mirat.

— N-aţi sunat dumneavoastră?

— Da, eu… Voiam să sting lumina şi am apăsat din greşeală pe buton. Te rog, unde-i întrerupătorul? N-aveţi întrerupător în odaia asta?

— Cum se poate? E aici, nu-l vedeţi?

Era chiar deasupra butonului soneriei.

— Ptiu! De când îl caut! Mulţumesc! Iartă-mă că te-am deranjat.

— De ce n-aprindeţi veioza de la pat?

— N-am observat-o.

Femeia o aprinse şi înainte de a se retrage văzu tabloul coborât din perete.

— Dumneavoastră l-aţi dat jos?

— Da. Poţi să-l aşezi la loc… Cine e bătrânul acela?

— V-am mai spus că nu ştiu, făcu slujnica enervată! Întrebaţi pe domnul doctor.

— Bine, poţi pleca… (E o toantă asta, s-a cam supărat. Nu-i vorbă are şi dreptate.)

Nu se mişcă din loc. Ce mai avea de spus?

— Vă rugasem să scoateţi afară hainele şi pantofii…

— Da, da, bine, nicio grijă… Mulţumesc.

Le-am scos după plecarea ei, lăsând la locul lor lucrurile din buzunare, în special portţigaretul din aur. (Eh, n-are să-l fure, nu mă tem că-i hoaţă.) Am stins victorios lumina (al naibii întrerupător, tot te-am descoperit). Rămas numai cu becul lămpii de noapte, m-am întins în pat hotărât să dorm. (Dacă nu-i tatăl lui Radu, cine naiba o fi?)

După un timp, altă pacoste: mi-am adus aminte că uitasem uşa descuiată. Stăteam în cumpănă: s-o