Hai şi de astă dată jos din pat, răsuceşte cheia, încearcă clanţa, întoarce-te la loc sub pătură. E cel puţin curios că nu mă sinchiseam de loc de repetatele mele scăpări. Parcă aş fi avut cea mai normală comportare.

Sub aşternutul moale am încercat din nou relaxarea muşchilor obosiţi şi nu făceam nicio mişcare de teamă să nu alung acea senzaţie plăcută din preajma somnului. Dar gândurile, acele vietăţi minuscule, fără formă şi conţinut, populaţia necunoscută a universului meu lăuntric, nu-mi dădeau pace.

„Undeva, cândva, tot am zărit eu mutra aceea din tablou.”

Obsesia revenise, dar se izbi iarăşi de poarta aducerii-aminte încuiată cu lacăte grele. M-am întors cu faţa la perete. Pleoapele căzură ca o cortină despărţind lumea interioară de cealaltă, a realităţii. Dinaintea ochilor minţii rulau acum secvenţe izolate din propriul meu film, proaspăt trăit. Mă vedeam citind textul telegramei… Zâmbisem atunci… Aşteptam o veste rea (ah, telegramele astea blestemate, trâmbiţe ale nenorocirii). Aceea făcea excepţie de la regula generală, îmi adusese o veste bună, în ciuda presimţirii… Şi cu toate astea, presimţirea mea neagră părea, din păcate, îndreptăţită. Era o previziune, facultate obscură şi întâmplătoare, care trăsese un colţ din perdeaua viitorului imediat?

Iată acum pe moşierul Zăvideanu, cu trupul revărsat pe arcurile canapelei, legănându-se ritmic în mersul trenului. Îl durea capul şi în loc să-i dau un antinevralgic, îi dădusem un somnifer. Ce eroare simptomatică! Îl voiam dormind, ca să-l jefuiesc mai lesne. Şi cu toate că mă împăcasem cu ideea furtului, acceptând-o ca un rău necesar, totuşi, nu-i luasem banii, deşi pentru asta nu-mi trebuia decât o singură secundă, deoarece… aşteptam să plece trenul din staţie… şi după aceea… Ce raţiune avusese această ezitare? Nu era frâna conştiinţei care tot mai lucra în gol după ce pierduse partea ei de influenţă? Nici vorbă! O ezitare de-o clipă a zădărnicit totul, când mă voi întâlni de aci înainte cu o ocazie atât de rară şi bogată, când probabilităţile de a fi prins erau minime – ce minune? – aş zice inexistente. Dovada: însăşi ciocnirea trenurilor. După această nenorocire neprevăzută cine s-ar fi gândit să mă bănuiască măcar, necum să mă acuze când sunt atâţia corbi care profită mai ales în asemenea împrejurări.

Dar când m-am trezit din leşin ce făcea moşierul? Uite că nu-mi aduc aminte. Parcă era lângă mine, însă n-aş pune mâna în foc. De familia celor trei, ştiu sigur că dispăruse. Ce s-o fi ales de ei? Dacă l-a mirosit cineva şi mi-a prădat omul? Hm, totul e cu putinţă.

În orice caz, dragul şi scumpul meu vis, raţiunea existenţei mele, nu se va transforma în faptă, mereu va rămâne un proiect eşuat, sortit renunţării, ca nouăzeci şi nouă la sută din proiectele oamenilor de toată mâna.

Nu, nu pot să fur, nu pot! O incapacitate organică mă paralizează, asta-i! Trebuie să mă gândesc la alte mijloace de a-mi procura banii necesari. Orice alte mijloace afară de furt!

După aceea, am intrat într-o zonă pustie. Adormisem? Nu, încă nu! A, parcă mă gonea un pumn de fier (mi se pare chiar că i-am spus lui Radu de aşa ceva, când m-a întrebat ce mă lovise – ciudăţenie – cum de mi-a trecut prin minte un astfel de răspuns? (Am vrut poate să fac o glumă, dar gluma avea implicaţii în conştiinţă.)

Da, fugeam urmărit de un pumn zburător. Asta când? E o halucinaţie? Doar mă aflam în tren… Nu, nicidecum! Stai, stai! Un vis, chiar un vis a fost! Acolo am văzut şi un… un… compartiment de… A, încăperea aceea fantastică… cu pereţi de sticlă… preschimbată la repezeală într-un compartiment de tren, în propriul nostru compartiment în care am călătorit… Şi pe urmă poteca de lumină de pe marginea prăpastiei… Da, da, vis… autentic vis…

Tiii, chiar acolo – extraordinar! – am dat cu ochii de tipul ăsta din tablou!… Vezi, tot Zăvideanu era în fond… Tot el! Pretutindeni – el!

Nu ştiu cum n-am sărit în sus de bucuria găsirii. Rezolvasem obsesia.

Acum imaginile se trăgeau una pe alta, legate cu nevăzută sfoară într-un tot bine adunat. Astfel, am izbutit să reconstitui straniul vis pe care l-am avut în somn, până în clipa de faţă, nu ştiam nimic de existenţa lui. Probabil dormeam profund, aşa încât centrii nervoşi au recepţionat destul de insuficient ondulaţiunile electromagnetice pentru a le face conştiente, înlesnind astfel reprezentările.

Mi-am zâmbit superior, cu îngăduinţă, văzându-mă pe mine cum gâtuiam pe moşier ca să-i răpesc punga. Bună! Neizbutind să fur în realitate, transferasem acţiunea în vis, domeniu în care obţineam o satisfacere deghizată a tendinţelor subconştiente refulate de cenzura conştiinţei. Aceste tendinţe rămase inofensive, pentru că în vis ele nu pot pune în funcţiune aparatul motric ca să declanşeze fapta, sunt slăbite, uşurate, diminuate, straşnic mecanism al nevoii de echilibru care ne aduce purificarea sufletească atât de necesară.

Simţeam că la scurte intervale mă detaşez de realitate… îmi apăreau dinainte, tot mai palid şi destrămat, o seamă de imagini incoerente: o băltoacă undeva pe câmp. Un tren pustiu care se scurgea fantomatic în noapte, o stradă luminată difuz, un pachet care a lunecat pe covor… Cum uitasem să văd ce-i cu el? Pijamaua, ah, da, pijamaua a fost de vină.

…Şi totul se topi într-o negură compactă care semăna atât de mult cu împărăţia morţii celei mari.

Odaia era inundată de un adevărat potop de lumină. Mobilele, scăldate în ape străvezii, cochetau cu soarele. Oglinzile gâdilate de raze subţiri de beteală surâdeau fericite bucurându-se de festivalul luminii. În fine, sub blagoslovirea cerului, toate lucrurile se transformaseră în fiinţe.

Priveam cu ochii măriţi de mirare în jurul meu şi mă înfruptam din priveliştea care îmi injecta voioşie, încredere, putere. Zâmbii luminii prietene şi stăpâne, apoi îmi întorsei mie zâmbetul. Prinsesem, din zbor, o clipă de fericire. Atâta. Căci în clipele următoare aducându-mi aminte de cele petrecute azi-noapte am conchis că trenurile nu s-ar fi putut ciocni în bunătatea darnică a luminii şi chiar dacă se ciocneau, prăpădul ar fi fost mult mai mic. Pendula, care scânteia şi ea în bătaia soarelui, se făcu auzită.

„E zece? m-am