revoluțiile clasice, originea celor din 1989 nu a fost o viziune milenaristă asupra societății perfecte. Ele au respins posibilitatea ca o autoproclamată „avangardă“ să-și asume rolul „conducător“ asupra mișcărilor de masă. Nici un partid politic nu s-a aflat în spatele acestui val revoluționar spontan. Inițial, s-a pus accentul pe necesitatea creării unor forme politice noi, care să fie diferite de structurile partinice tradiționale, configurate ideologic. Faptul că în perioada imediat următoare revoluțiile au fost marcate de rivalități etnice, de respingătoare scandaluri politice, corupție endemică, de apariția partidelor și mișcărilor antidemocratice, de afirmarea unor curente sociale autoritare și colectiviste nu diminuează în nici un fel generozitatea mesajului inițial și impactul lor colosal la acea vreme.

Doresc să amintesc că depășirea socialismului de stat a fost mult mai dificilă, șubredă și pe termen lung problematică exact în acele cazuri în care revoluțiile ori nu au avut loc (Iugoslavia), ori au fost deturnate (România). Toate aceste lucruri trebuie permanent accentuate, mai ales când ne confruntăm cu discursuri care, bazându-se numai pe moștenirea ambiguă a revoluțiilor, pun sub semnul întrebării succesul lor. Această „retorică reacționară“, excelent analizată de Albert Hirschman, folosește argumentul futilității, al pericolului iminent și al unei pretinse subversivități cronice pentru a delegitima schimbarea în sine sau pentru a o prezenta drept imposibilă sau indezirabilă. Chiar și formele mai sofisticate ale acestui argument funcționează pe o logică similară: mediul postrevoluționar a permis renașterea aspectelor reprobabile ale culturilor național-politice din regiune, și anume șovinismul, rasismul, fascismul rezidual, fundamentalismului etno-clericalist și militarismul, dovedindu-se astfel mai nociv decât statu quo-ul de dinainte de 1989. Sau se afirmă că, de fapt, nimic nu s-a schimbat, iar deținătorii puterii (birocrații partidului-stat) s-au menținut pe poziții, preluând doar noi măști. Sau, indiferent de speranțele și idealurile participanților la mișcările din 1989, rezultatele acțiunilor lor s-au dovedit profund dezamăgitoare, permițând unor politicieni venali, infractorilor și demagogilor să folosească noile oportunități pentru a-și instaura dominația asupra societății. În aceste condiții, reamintirea adevăratului mesaj al acestor revoluții și reconsiderarea principalelor interpretări și afirmații-cheie ale revoluționarilor reprezintă, așadar, un util exercițiu politic, moral și intelectual.

Nu trebuie să uităm că ceea ce astăzi suntem obișnuiți să considerăm ca fiind evident – sfârșitul sovietismului – era doar o vagă posibilitate la începutului anului 1989. Fără îndoială, unii disidenți (Andrei Amalrik, Ferenc Fehér, ágnes Heller, János Kis, Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Ivan Sviták) diagnosticaseră declinul lent al sistemului și lipsa de viitor a acestuia, dar puțini au luat în calcul un colaps imediat al lui. Întreaga filozofie a disidenței – „noul evoluționism“ (Michnik) – a fost argumentată pornind de la strategia „penetrării“, pe termen lung, a sistemului, pe recuperarea și reconstrucția progresivă a sferei publice ca alternativă la ubicuitatea ideologică a partidului-stat, pe practicarea anti-politicii ca expresie a autenticității non-machiavelice, a transparenței, civilității și bunei-credințe. Dacă există o morală fundamentală a grandioasei drame revoluționare care s-a desfășurat în 1989 în Europa Centrală și de Est, aceasta poate fi formulată astfel: viitorul aduce cu sine mai mult decât o singură direcție. Cu alte cuvinte, nu există un determinism ineluctabil care guvernează istoria omenirii. Într-adevăr, așa cum afirmă Jeffrey Isaac, revoluțiile din 1989 nu au avut doar multiple cauze, ci și multiple înțelesuri, propunând o agendă semnificativă nu doar pentru societățile postcomuniste, ci și pentru democrațiile occidentale.

Așa cum am amintit, au existat o serie de gânditori care au anticipat prăbușirea inevitabilă a sovietismului. Se punea însă problema cât va dura această boală terminală și ce forțe vor determina ieșirea din acel insuportabil marasm social și moral. Foarte puțini au crezut cu adevărat că acest deces se va întâmpla într-un timp atât de scurt și fără violență (vezi, de exemplu, teza „otomanizării“ a lui Timothy Garton Ash). Profilul regimurilor autoritare posttotalitare nu era unul care să încurajeze o schimbare pe bază de negocieri și transferul de putere pe cale pașnică. De aceea, unul dintre cele mai surprinzătoare fenomene în 1989–1990 a fost disponibilitatea elitelor comuniste din Ungaria și Polonia de a împărți inițial puterea și apoi de a renunța la aceasta în totalitate. Urmând o astfel de cale, ele au abandonat cel mai sacru dintre postulatele leninismului: rolul conducător al partidului (monopolul puterii). Ele au permis demararea unei tranziții democratice care și-a putut urma cursul fără a fi confruntată cu tulburări social-politice majore. În alte țări însă, reformele au fost respinse în numele „realizărilor socialiste ale poporului“. Din fericire, nici chiar acest tip de argument nu a reușit să salveze regimurile comuniste în cauză. Modelul „socialismului de baracă“ era perimat. Cu excepția liderilor din Polonia și Ungaria, dispuși să meargă în sensul propus de Gorbaciov, potentații din celelalte state ale blocului au reacționat panicat și agresiv. În Germania de Est s-a ajuns la interzicerea difuzării revistei sovietice Sputnik, editată de agenția de știri Novosti. Personaje politice care se detestau, cu opinii uneori antipodice în trecut, precum Nicolae Ceaușescu, Erich Honecker, Todor Jivkov ori Gustáv Husák (secundat de Milouš Jakeš), ajungeau să se alieze. S-a creat astfel un fel de front unit de rezistență împotriva înnoirii sistemului. Până la urmă însă, aceste eforturi disperate ale conducătorilor țărilor din „banda celor patru“ (România, RDG, Bulgaria și Cehoslovacia) de a salva sistemul nu aveau, pe termen lung, șanse de reușită.

Semnificația ultimelor luni ale anului 1989, rolul disidenților (intelectuali critici, neînregimentați) în revitalizarea societății civile, aflată pentru atâția ani în stare de paralizie, criza generalizată a regimurilor comuniste și declinul hegemoniei partinice au fost subiectul unui număr considerabil de lucrări științifice în ultimele două decenii. Tentația inițială a fost de a celebra rolul disidenților în prăbușirea sovietismului și în renașterea inițiativelor civile from below. Asemenea interpretări euforice ale acestui val revoluționar, nu de puține ori comparat cu „Primăvara Națiunilor“