fi fost mai potrivit. Ramanii dovedeau că se gîndiseră la toate posibilităţile; nu era nerăbdător să afle ce măsuri de siguranţă îşi luaseră pentru apărarea proprietăţii. Cînd avea să revină pe ţărmul de plecare, o va face cu mîinile goale.

24. LIBELULA

Locotenentul James Pak era cel mai tînăr ofiţer de la bordul lui Endeavour şi se afla abia la a patra misiune dincolo de orbita circumterestră. Era ambiţios şi curînd avea să fie avansat. Dar totuşi încălcase serios regulamentul şi aceasta îl determinase să rămînă multă vreme pe gînduri.

Era riscant. Dacă dădea greş urma să aibă necazuri serioase. Îşi juca nu numai cariera, ci şi propriul gît. Dacă reuşea însă, devenea erou. În cele din urmă îl convinseră nu argumentele respective, ci ideea că neîncercînd ar fi petrecut restul vieţii regretînd acea ultimă ocazie. Şi totuşi mai ezita atunci cînd îi solicită comandantului o întrevedere personală.

„Ce-o mai fi acum?” se întrebă Norton, cercetînd expresia nesigură de pe chipul tînărului. Îşi amintea de discuţia delicată cu Boris Rodrigo; nu, de-astă dată n-avea să fie vorba de acelaşi lucru. Cu siguranţă Jimmy nu constituia tipul de religios; îşi petrecea majoritatea timpului liber satisfăcîndu-şi, preferabil simultan, cele două pasiuni: sportul şi sexul.

Nu putea fi vorba despre cea dintîi şi spera că nici despre a doua. Norton întîlnise majoritatea problemelor peste care un ofiţer de comandă putea da în departamentul său, exceptînd-o pe cea clasică a unei naşteri neprogramate. Deşi o asemenea situaţie făcea subiectul unor nenumărate glume, ea n-avusese încă loc, deşi era doar o chestiune de timp.

― Ei, Jimmy, despre ce e vorba?

― Am o idee, domnule comandant. Ştiu cum să ajung pe continentul sudic… pînă la Polul Sud!

― Te ascult. Cum vrei să procedezi?

― Ăăă…. să zbor pînă acolo.

― Jimmy, am primit pînă acum cinci propuneri diferite, fără să pun la socoteală aiurelile transmise de pe Pămînt. Ne-am gîndit să adaptăm propulsoarele de la costumele noastre spaţiale, dar frecarea cu aerul le-ar reduce extrem de mult eficienţa. După numai zece kilometri combustibilul s-ar termina.

― Cunosc asta. Am însă o soluţie.

Atitudinea locotenentului Pak era un amestec curios de încredere absolută şi nervozitate abia stăpînită. Norton era de-a dreptul uluit; ce-l îngrijora pe puşti? Îşi cunoştea desigur comandantul ca să ştie că nu lua niciodată în derîdere propunerile prezentate.

― Continuă. Dacă ai dreptate, voi avea grijă ca avansarea ta să fie retroactivă.

Gluma, jumătate promisiune, nu avu efectul scontat. Jimmy zîmbi crispat, îşi căută de cîteva ori cuvintele, apoi se hotărî să abordeze indirect subiectul.

― Comandante, ştii că anul trecut am participat la Olimpicele Selenare…

― Bineînţeles. Îmi pare rău că nu ai cîştigat.

― Echipamentul a fost de vină… bănui ce s-a întîmplat. Am pe Marte nişte prieteni care lucrează în secret la perfecţionarea lui. Vrem să-i surprindem pe toţi.

― Pe Marte? N-am ştiut că…

― Nu-i un grup numeros. Acolo sportul reprezintă încă o noutate, cîteva încercări timide în Sportdomul Xante. Însă pe Marte se găsesc cei mai buni aerodinamişti din Sistemul Solar. Dacă poţi zbura în atmosfera de acolo, atunci poţi zbura oriunde.

M-am gîndit că dacă marţienii sînt capabili să construiască o maşină bună, ea va avea rezultate extraordinare pe Lună, unde gravitaţia e de două ori mai scăzută.

― Mi se pare logic… dar cu ce ne ajută asta pe noi?

Norton începuse să ghicească, însă voia să-i ofere o frînghie cît mai lungă ofiţerului.

― Păi, m-am cuplat cu nişte prieteni din Lowell City. Ei au construit un aparat de zbor pentru acrobaţii, prevăzut cu nişte chestii absolut unice. În condiţiile gravitaţiei lunare, sub domul olimpic, va face senzaţie.

― Şi o medalie de aur…

― Aşa sper.

― Să vedem dacă-ţi urmez corect şirul raţionamentelor. Un vehicul aerian ce poate participa la Olimpicele Lunare, la 1/6 g, ar fi grozav în interiorul lui Rama unde nu există deloc forţă gravitaţională. Ai zbura cu el în lungul axei, de ia Polul Nord la Sud, şi după aceea înapoi.

― Exact… şi cu mare uşurinţă. Drumul, numai dus, ar dura trei ore de zbor continuu. Bineînţeles, mă pot odihni oricînd, doar să rămîn în apropierea axei.

― Este o idee strălucită şi te felicit. Păcat că bicicletele aeriene nu fac parte din echipamentul standard al Cercetării Cosmice.

Jimmy întîmpină dificultăţi în a-şi găsi cuvintele. Deschise gura de cîteva ori, fără să emită vreun sunet.

― În regulă, Jimmy. Dintr-un interes morbid şi numai pentru consemnarea din jurnal, cum ai reuşit s-o strecori la bord?

― Aăă…, „Echipament Recreativ”.

― Ei bine, măcar nu ai minţit. Ce greutate are?

― Numai douăzeci de kilograme…

― „Numai”! Noroc că nu-i atît de rău pe cît crezusem. De fapt, sînt uluit că o bicicletă poate fi atît de uşoară.

― Au existat modele şi de cincisprezece kilograme, dar erau prea fragile şi de obicei se rupeau în timpul virajelor. Dar Libelula nu-i ameninţată de aşa ceva. După cum, v-am spus, e special prevăzută pentru acrobaţii aeriene.

― Libelula… frumos nume. Ia spune-mi, cum ai de gînd s-o foloseşti? După aceea voi decide dacă te aşteaptă avansarea, sau curtea marţială. Ori amîndouă…

25. PRIMUL ZBOR

Cu siguranţă, Libelula era un nume potrivit. Aripile lungi, întinse, păreau invizibile. Doar cînd lumina cădea pe ele sub anumite unghiuri, se refracta în irizări de curcubee. O structură delicată de foiţe aerodinamice învelită într-o peliculă de săpun, învelişul aparatului era un film organic gros de numai cîteva molecule, totuşi suficient de rezistent să controleze şi să dirijeze mişcările unui curent de aer la viteza de cincizeci de kilometri pe oră.

Pilotul, în acelaşi timp forţa motrice şi sistemul de direcţie, şedea pe un scaun îngust plasat în centrul de greutate, într-o poziţie semi-înclinată pentru a micşora frecarea cu aerul. Pilotarea se făcea cu o singură manşă, ce se putea deplasa înainte şi înapoi, la dreapta şi la stînga. Unicul instrument de bord îl reprezenta un fir cu plumb legat de partea din faţă, indicînd direcţia relativă a vîntului.

Odată aparatul