Glumea, desigur. Şi totuşi de ce să rişte cînd era atît de uşor să se arate prudent?

Cînd sui ultima treaptă, constată că parapetul avea o lăţime de vreo zece metri. În partea interioară, o serie alternativă de rampe şi scări cobora pînă la nivelul principal al oraşului, aflat cu douăzeci de metri mai jos. De fapt, Norton se găsea pe un zid înalt, înconjurînd complet New York-ul şi oferindu-i o imagine panoramică.

Complexitatea peisajului era de-a dreptul uluitoare, iar primul său gest fu să facă un tur complet şi lent cu aparatul de filmat. După aceea, flutură din mînă către spectatori şi transmise dincolo de ocean:

― Nici un semn de activitate, totu-i liniştit. Urcaţi. Începem explorarea.

23. NEW YORK, RAMA

Nu era un oraş, ci o maşină. Norton trase această concluzie după aproximativ zece minute şi nu găsi nici un motiv să şi-o schimbe după ce traversară insula. Un oraş, indiferent de natura locuitorilor săi, trebuia să ofere o formă oarecare de adăpost. Aici însă nu exista aşa ceva, poate doar în subteran. Atunci unde erau intrările, scările, lifturile? Nu descoperise nici măcar echivalentul unei simple uşi…

Analogia cea mai apropiată cu Pămîntul era o gigantică uzină chimică. Totuşi, aici nu se aflau depozite de materii prime, urme ale unui sistem de transport care să le asigure deplasarea. În plus, nu-şi imagina pe unde ar fi ieşit produsele finite, fără să mai pomenească de natura acelor produse. Totul părea enigmatic şi frustrant.

― Cine are chef să ghicească? se adresă el în final ascultătorilor săi. Dacă asta e o fabrică, ce produce? De unde se aprovizionează?

― Am o idee, şefule, opină Karl Mercer de pe malul celălalt. Dacă foloseşte oceanul? După cum afirmă Doc, conţine cam tot ce ne-ar putea trece prin minte.

Răspunsul era plauzibil. Norton se gîndise deja la el. Poate că existau conducte îngropate pînă la ocean, de fapt aşa şi trebuia să fie, deoarece orice uzină chimică are nevoie de mari cantităţi de apă. Nu credea însă în răspunsuri plauzibile; de cele mai multe ori se dovedeau eronate.

― Ideea este bună, Karl, însă ce face New York-ul cu apa de mare?

Un răstimp, nimeni de pe navă, Butuc sau cîmpia nordică nu răspunse. Apoi se auzi un glas neaşteptat:

― Simplu, şefule. Numai că veţi rîde de mine.

― Nu, Ravi, nu vom rîde. Spune.

În mod normal, Sergentul Ravi McAndrews, steward şef şi îngrijitor al cimpilor, reprezenta ultima persoană din nava care să intervină într-o discuţie tehnică. Coeficientul său de inteligenţă era modest, iar cunoştinţele de specialitate minime, ceea ce nu însemna că era mărginit. Poseda un soi de isteţime nativă respectată de toţi.

― Păi, dacă e o uzină, şefule, poate că oceanul îi asigură materiile prime… la urma urmei, aşa s-a întîmplat şi pe Pămînt, deşi în alte moduri… Eu cred că New York e o uzină de fabricat… Ramani.

Undeva, cineva pufni, însă amuţi la fel de repede înainte să fie recunoscut.

― Ştii, Ravi, rosti în cele din urmă Norton, teoria ta este îndeajuns de trăznită ca să fie adevărată. Şi nu sînt deloc sigur c-aş vrea s-o văd testată… cel puţin pînă ne întoarcem la ţărm.

Acel celest New York era tot atît de întins ca şi insula Manhattan, însă geometria lui diferea total. Existau prea puţine drumuri drepte, era un întreg labirint de arce scurte, concentrice, legate între ele prin segmente de raze. Din fericire, în interiorul lui Rama era imposibil să te rătăceşti; o singură privire aruncată spre cer ajungea să stabilească axa nord-sud a lumii.

La aproape fiecare intersecţie se opriră pentru filmări panoramice. Cînd sutele acelea de filme aveau să fie sortate, urma să înceapă munca migăloasă, dar exactă, de reconstituire la scară a oraşului. Norton bănuia că mozaicul rezultat avea să le dea de lucru savanţilor vreme de generaţii.

Faţă de cîmpie, aici părea şi mai greu să te obişnuieşti cu liniştea. Un oraş-maşină ar fi trebuit să producă zgomot; nu se auzea însă nici cel mai uşor zumzet electric, sau fîşîit mecanic. De cîteva ori Norton îşi lipi urechea de sol, de peretele vreuneia din clădiri, ascultînd atent. Auzi doar zvîcnetul propriului sînge.

Maşinile dormeau, nici măcar nu ticăiau. Aveau oare să se mai deştepte vreodată, şi atunci în ce scop? Ca de obicei, totul se găsea în stare perfectă. Era uşor să te convingi că închiderea unui singur circuit, într-un calculator răbdător şi ascuns, putea reînvia totul.

Ajungînd în capătul opus al oraşului, escaladară parapetul înconjurător şi priviră sudul oceanului. Norton se uită îndelung la ţărmul înalt de cinci sute de metri ce ascundea aproape jumătate din Rama şi, judecînd după investigaţiile prin telescop, jumătatea mai complexă şi puţin vizibilă. Din acel punct forma o dungă continuă, neagră şi ameninţătoare, semănînd cu un zid de închisoare în jurul unui continent. Nicăieri pe întreaga circumferinţă nu se zăreau trepte, sau alte căi de acces.

Se întrebă cum ajungeau Ramanii din New York pe malul sudic. Poate că exista un sistem de transport subteran, pe dedesubtul oceanului. De asemenea, poate că erau şi aparate zburătoare; oraşul număra multe zone descoperite, utilizabile pentru asolizare. Descoperirea unui vehicul Raman ar fi marcat un pas important, mai cu seamă dacă reuşeau să-l folosească. (Putea însă oare o sursă de energie să funcţioneze după cîteva sute de mii de ani?) O serie de clădiri aduceau a hangare ori garaje, iar toate erau netede şi lipsite de deschideri în pereţi, parcă turnate. „Mai devreme sau mai tîrziu vom fi nevoiţi să folosim explozivi şi raze laser”. Norton era hotărît să amîne pînă în ultima clipă o astfel de decizie.

Lipsa de hotărîre în utilizarea forţei brute era cauzată, parţial de mîndrie şi parţial de teamă. Nu dorea să se poarte aidoma unui barbar tehnologic, distrugînd ceea ce nu înţelegea. La urma urmei, era un musafir nepoftit şi trebuia să se comporte ca atare.

În privinţa spaimei, poate termenul era cam dur; „precauţie” ar