impresie. Ca să nu mai spun că de aici se vede mai bine. Dar tu ce ai ?

         - Nimic. Sunt bine.

         De îndată ce am văzut~o pe Füsun pe treptele ce duceau de la poarta mare a moscheii, care dădea spre bulevardul Teșvikiye, către partea de jos a curţii, unde era aşezat sicriul,

în spațiul acela umbrit în care obişnuiau să se adune de obicei femeile la înmormântări, printre persoane cu basmale și doamne din înalta societate, care purtau pe cap eşarfe cochete, la modă, în toate culorile, inima a început să-mi bată nebuneşte. Purta o eşarfă portocalie. Ne despărţeau vreo șaptezeci-optzeci de metri, însă din locul în care mă aflam nu numai că vedeam, ci şi simţeam, la modul cel mai profund, felul în care respira, în care încrunta din sprâncene, în care-i transpira, aproape imperceptibil, pielea în căldura amiezii, în care-şi mușca partea stângă a buzei de jos, pe măsură ce ajungea să fie strivită şi obidită de femeile cu

broboadă din mulţime, în care~şi muta greutatea trupului delicat de pe un picior pe altul. Îmi venea s-o strig şi să-i fac cu mâna din balcon, pradă acelei neajutorări care te stăpânește doar în vise, însă gura-mi rămânea pecetluită, iar inima continua să-mi bată năvalnic.

         - Mamă, eu plec.

         - Ei, dur ce~ai păţit? Eşti alb ca hârtia la faţă.

         Am coborât şi am privit-o pe Füsun de departe. Era lângă Șenay Hanim. Asculta, pe de o parte, conversaţia ei cu o doamnă cochetă, bondoacă, iar pe de altă parte îşi răsucea,

gânditoare, un capăt al eşarfei înnodate stângaci sub bărbie. Învelitoarea de pe cap îi conferea o frumuseţe mândră şi sacră. Predica de vineri, transmisă în curte la difuzoare, nu se înțelegea aproape deloc din pricina sonorizării proaste, dincolo de cele câteva vorbe ale predicatorului privitoare la moarte ca ultim popas al omului şi de cuvântul ,,Allah“, care era rostit foarte des, pe un ton lipsit de orice lirism, de parcă bărbatul care-l rostea ar fi vrut să bage spaima-n lume. Din când în când, mulţimii i se mai adăugau câteva persoane agitate, care parcă ar fi întârziat la o petrecere, şi, în vreme ce toate capetele se răsuceau înspre ele, de gulerele respectivilor erau prinse repede mici fotografii în alb-negru reprezentând-o pe răposata Belkis. Füsun urmărea cu atenţie toate acele saluturi reciproce, semne cu mâna, sărutări,

îmbrătişări consolatoare şi întrebări despre sănătate.

         Şi ea purta, la fel ca toată lumea, un portret al răposatei Belkis, prins de guler cu un ac. Obiceiul de a atârna fotografia decedatului la gulerele credincioşilor apăruse la funeraliile persoanelor ce căzuseră victimă asasinatelor politice foarte frecvente pe vremea aceea -, dar fusese însuşit în scurtă vreme şi de burghezia din Istanbul. Fluturaşii aceia, pe care-i purtau la rever, întocmai ca militanţii de stânga şi de dreapta, reprezentanţii înaltei societăţi, înzestraţi cu ochelari negri, îndureraţi şi, la drept vorbind, fericiţi (am expus aici o mică colecţie de acest fel, pe care urma s-o descopăr peste ani de zile), confereau unei înmormântări obişnuite din lumea bună, care dobândea, de obicei, aerul unei petreceri amuzante, atmosfera şi respectabilitatea unui ideal nobil, pentru care merita să-ţi dai viata. Fotografia lui Belkis, bordată cu o ramă neagră, groasă, de doliu, dupä moda occidentală, înzestrase şi ferparele din gazete privitoare la moartea ei cu gravitatea specifică anunțurilor referitoare la asasinatele politice.

         Am plecat de acolo fără a da ochii cu nimeni, m-am dus la blocul Compasiunea şi am început s-o aştept nerăbdător pe Füsun. Din vreme în vreme mă uitam la ceas. La un moment

dat, când am dat uşor la o parte, după mult timp, draperiile prăfuite care atârnau la fereastra dinspre bulevardul Teşvikiye şi care erau în permanenţă trase, prin faţa mea a trecut încet sicriul răposatei Belkis, aşezat în maşina mortuară.

         Prin minte mi-a trecut domol, întocmai ca maşina mortuară, gândul că unii oameni îşi petrec întreaga viaţă în suferinţă, din pricina sărăciei, a nechibzuinţei şi a umilinţei. Aveam

sentimentul că, de la douăzeci de ani, purtam o armură nevăzută, care mă proteja de orice fel de năpastă şi nefericire. Un crâmpei al acestui simtământ mă determina să intuiesc

că prea marea preocupare pentru nefericirea altora m-ar fi putut face şi pe mine nefericit şi ar fi putut deschide calea străpungerii acestei armuri.

20

Cele două condiţii puse de Füsun

         Füsun a venit târziu. Faptul acesta mă indispusese, dar ea era cu mult mai indispusă decât mine. Mi-a spus, nu cu aerul că-şi cerea scuze, ci că mă învinovăţea, că se-ntâlnise

cu Ceyda, prietena ei. Parfumul acesteia i se cuibărise în haine. O cunoscuse pe Ceyda la concursul de frumuseţe. Şi ea fusese nedreptăţită, ieşind a treia. Era insă foarte fericită,

pentru că ieşea cu fiul familiei Sedirci, iar băiatul era serios și se gândeau să se căsătorească.

         - Ce frumos, nu-i aşa? a spus Füsun, privindu-mă în ochi cu o sinceritate tulburătoare.

         Tocmai aprobam din cap, când mi-a spus că exista o problemă: fiul familiei Sedirci nu dorea ca Ceyda să fie fotomodel, și asta tocmai pentru că era foarte ,,aşezat“.

         - Acum, de exemplu, se fac reclame la balansoare, pentru vară. Iubitul ei e foarte sever şi conservator. Nu-i dă voie să apară, în reclama care se face la balansoarele de două persoane, cu tendă, nici în fuste mini, nici cu decolteuri. Ceyda a făcut însã cursul de manechine. Prin ziare apar şi fotografiile ei. Compania producătoare de tende este de acord

cu manechinul din Turcia, dar nu-l vrea pe băiat.

         - Spune-i că individul ăla o s-o pună în curând să umble îmbrobobodită.

         - Ceyda e de multă vreme pregătită să se mărite şi să-şi asume rolul de stăpână a casei, a spus Füsun, mirată şi, totodată, enervată că nu pricepeam deloc care era problema. O tulbură ideea că s-ar putea ca bărbatul să nu fie serios. O să ne întâlnim şi o să stăm de vorbă despre aceste lucruri. Ce crezi, după ce-ţi poţi da seama dacă un bărbat e serios sau nu?

         - Nu ştiu.

         - Dar ştii cum sunt bărbaţii de felul ăsta...

         - Eu nu mă pricep la bogătaşii conservatori din provincie, am spus. Hai să ne ocupăm de tema ta!

         -