Mai aveam puţin şi reacţia mea ar fi ajuns să semene cu cea a beţivilor şmecheri care, odată opriţi de poliţie, încep să se scotocească prin buzunare, să caute prin torpedou ori prin

servietă, deşi ştiu foarte bine că n-au permis. Mi-am venit însă în fire.

         - Nu, draga mea, nu ţi-am găsit cercelul acasă, am spus. Dar o să apară el de undeva, nu-ţi face griji.

         - Ajunge, plec şi altă dată nu mai vin!

         Mi-am dat seama cât de hotărâtă era după tristeţea care i se ivise pe chip în timp ce-şi căuta geanta şi celelalte lucruri, dar şi după faptul că nu mai ştia ce să facă cu mâinile. M-am postat în faţa uşii şi am implorat-o să nu plece. Vorbeam necontenit, ţinând uşa, ca un bodyguard de bar, şi-mi dădeam seama, după felul în care i se adâncea zâmbetul de mulţumire din colţul buzelor şi după felul în care ridica uşor din sprâncene, cu 0 afecţiune pe care căuta

s-o disimuleze, că spusele mele, care-i arătau cât de îndrăgostit eram de ea (şi care erau, toate, adevărate), o induplecau puţin câte puţin.

         - Bine, nu plec, a spus ea. Dar am să-ţi pun două condiţii. Mai întâi, spune-mi pe cine iubeşti tu cel mai mult pe lume...

         Şi-a dat seama imediat că, preţ de o clipă, totul mi se învălmăşise în minte şi că nu eram în stare să spun nici Sibel, nici Füsun.

         - Spune un bărbat..., a zis ea.

         - Tata.

         - Frumos ! Iată prima mea condiţie : jură încă o dată, pe capul tatălui tău, că n-ai să mă minţi niciodată!

         - Jur.

         - Nu aşa! Spune fraza în întregime!

         - Jur încă o dată, pe capul tatălui meu, că n-am să te mint niciodată!

         - Ai spus-o fără măcar să clipeşti.

         - Care e a doua condiţie?

         Dar înainte de-a formula cea de-a doua condiţie, am început să ne sărutăm şi să facem dragoste, fericiţi. În timp ce făceam dragoste cu lăcomie, simţeam parcă amândoi că beţia amorului ne transpunea pe un tărâm imaginar. Aspectul pe care-l îmbrăca în imaginaţia mea ţinutul acela, ce ne dădea sentimentul că descinseserăm pe o altă planetă, aducea cu

suprafeţele unor aştri stranii, cu peisajele din tot soiul de insule romantice, pustii şi năpădite de stânci, cu fotografiile făcute pe Lună. Vorbind, altă dată, despre sentimentul că

pătrunseserăm pe un alt meleag, ciudat şi cu totul altfel, Füsun mi-a spus că în faţa ochilor ei prinsese viaţă o grădină cu arbori deşi, pejumătate cufundată-n întuneric, o fereastră care dădea spre acea grădină şi spre marea care se zărea în fundal şi un povârniş de un galben intens, cu tulpini de floarea-soarelui ce se unduiau în bătaia vântului. Aceste priveliști se înfiripau în faţa ochilor noştri în timp ce făceam dragoste (aşa cum făceam atunci), in momentele in care ne simțeam cel mai aproape unul de altul, ca, de pildă, atunci când sânul lui Füsun, cu sfârcul lui plin de vioiciune, îmi umplea gura sau când Füsun îşi îngropa nasul în căuşul dintre gâtul şi umărul meu, imbrăţíşându-mă cu disperare. Ne citeam în ochi unul altuia că apropierea cutremurătoare care domnea între noi ne făcea să încercăm ceva ce nu mai cunoscuserăm până atunci.

         - Iar acum am să-ţi spun a doua condiţie, a spus Füsun veselă, după ce făcuserăm dragoste, fericiţi. Ai să vii intr-o seară la noi, adică la părinţii mei, la cină, cu cercelul şi cu

tricicleta pe care o călăream în copilărie.

         - Desigur, vin, am spus eu pe dată, cu acea uşurătate care urmează după clipele în care faci dragoste. Dar ce-o să le spuneam?

         - Nu poţi să te-ntâlneşti pe stradă cu o rudă şi să întrebi ce-i mai fac părinţii?

         - Am să vin neapărat intr-o seară la masă, cu cercelul. Promit ! Dar să nu spunem nimănui despre lecţiile de matematică.

         - De ce?

         - Ești foarte frumoasă. Au să priceapă imediat că suntem amaniţi.

         - Cu alte cuvinte, un bărbat şi o fată nu pot sta inchiși într-o cameră vreme îndelungată, ca europenii, fără să facă dragoste?

         - Desigur că pot... Dar cum suntem în Turcia, toată lumea se va gândi că nu are legătură cu matematica, ci cu altceva. Ştiind că toată lumea gândeşte aşa, vor începe şi ei să creadă la fel. Fata va începe să spună ,,să lăsăm ușa deschisă“ şi altele asemenea, ca să nu-i fie ştirbită reputaţia. Bărbatul va cumpăni că fata care acceptă să stea vreme îndelungată cu el în aceeaşi încăpere îi face ochi dulci şi, dacă nu a ajuns încă să-i facă nimic, se va da la ea, ca să nu

iasă vorbe pe seama bărbăţiei lui. După o vreme, minţile celor doi vor fi intinate de ceea ce cred ei că face toată lumea şi le va veni să facă acel lucru. Chiar dacă nu vor face dragoste, vor începe să aibă un sentiment de vinovăţie şi să aibă senzația că nu vor putea rămâne prea mult timp în aceeaşi încăpere fără s-o facă.

         A urmat un moment de tăcere. Stăteam cu capetele pe pernă, iar ochii noştri se píroniseră asupra ţevii de calorifer, asupra orificiului hărăzit hornului şi a măştii care-l acoperea asupra galeriei de care era prinsă draperia, asupra draperiei, asupra colțului unde se-ntâlneau peretele şi tavanul, asupra peisajului zămislit din fisuri, vopsea scorojită şi praf. Am

recreat acea imagine, cu toate detaliile ei reale, pentru muzeul meu, aşa încât amatorul de muzee să perceapã şi el, peste ani, liniştea care domnea în încăpere.

21

Povestea tatei: cerceii cu perle

         La începutul lui iunie, într-o zi însorită de joi, cu nouă zile înainte de logodnă, am luat o lungă masă de prânz cu tata, pe care încă din acel moment mi-am dat seama că n-aveam s-o uit niciodată, la restaurantul lui Abdullah Efendi din Emirgân. Tata, care o tulbura pe atunci pe mama cu depresia lui, îmi spusese „hai să luăm masa în doi înainte de logodnă, ca să-ţi dau nişte sfaturi“. În timp ce ascultam respectuos, în Chevroletul 56 condus de Şetin Efendi, care

era șofernl nostru încă de pe când eram copil, poveţele pe care mi