le dădea tata cu privire la viaţă, văzând în ele un fel de ceremonie pregătitoare pentru logodnă (nu trebuia să văd în colegii de serviciu nişte prieteni în viaţa privată etc.), o parte a minţii mele era deschisă către priveliştile de pe malurile Bosforului, ale cărui ape curgeau pe lângă ferestrele mașinii, către frumuseţea vapoarelor vechi de pe Liniile Orășenești, care se târau pe urmele curentului, şi către umbrele pe care le aruncau micile păduri ce străjuiau vilele de pe ţărm, care păreau cufundate în semiîntuneric chiar şi la orele amiezii. Mai mult, în loc să-mi atragă atenţia, aşa

cum obișnuia în copilărie, asupra lenei, a ruperii mele de realitate, a înclinaţieí spre visare, şi să-mi reamintească de îndatoririle şi responsabilităţile care-mi reveneau, tata îmi spunea, în timp ce pe ferestrele deschise ale maşinii se strecura mirosul mării şi al brazilor, că viaţa era un dar de la Dumnezeu, care se cuvenea a fi gustat din plin - o particulă de timp minusculă. Expun aici bustul de ipsos pe care i l-a făcut tatei, cu zece ani în urmă, în perioada în care ne

îmbogățiserăm deodată substantial de pe urma exportului cu textile, sculptorul Somtaş Yontunç 1 (numele i-a fost dat de Atatürk), profesor la Academie, pe care tata îl invitase la

el, cu intenţia de a-i poza, sub înrâurirea unui prieten. Eu am fost cel care a adăugat bustului mustăţile de plastic, căci eram furios pe sculptorul nostru academic, care îi micşorase tatei mustăţíle, pentru a-l face să arate mai european. Când eram mic şi mă certa pentru delăsarea de care dădeam dovadă, mă uitam la mustăţile lui, care tremurau când vorbea. În acele momente, puneam cuvintele tatei, care îmi vorbea despre eventualitatea de a rata frumuseţile vieţii din pricina sârguinţei mele excesive, pe seama faptului că era mulțumit de inovațiile pe care le făcusem la Satsat şi la celelalte companii. Când tata mi-a spus că, de fapt, eu ar fi

trebuit să mă ocup de o serie de afaceri la care fratele meu mai mare râvnea de ani de zile, iar eu i-am răspuns că devenisem foarte interesat de chestiunile respective şi că

 

    1 În trnducere aproximativă: „Piatră-pură Sculpturalul“.

 

fratele meu ne provocase tuturor mari pagube pentru el fusese, în multe privinţe, prudent şi conservator, am băgat de seamă că nu numai tata, ci şi şoferul Çetin zâmbeau satisfăcuţi.

         Locanta lui Abdullah Efendi se afla pe vremuri pe bulevardul principal din Beyoglu, lângă Moscheea Agăi. Restaurantul, frecventat cândva, la masa de prânz, de toate celebrităţile şi toţi bogătaşii care mergeau la cinematograf în Beyoglu, se mutase cu câţiva ani în urmă, în perioada în care cea mai mare parte a clienţilor săi îşi cumpăraseră maşini, pe terenul unei mici ferme situate pe culmile de la Emirgân, de unde se vedea, în zare, Bosforul. De cum a intrat în restaurant, tata şi-a luat o expresie veselă şi s-a salutat, rând pe rând, cu toţi chelnerii, pe care-i cunoştea de ani de zile, de la alte restaurante sau de la vechiul restaurant al lui Abdullah. S-a uitat, totodată, să vadă dacă nu cumva printre clienţii aflaţi în salonul mare al restaurantului se afla vreo cunoştinţă. În vreme ce chelnerul-şef ne conducea la locurile noastre, tata s-a oprit la o masă, a salutat, de la distanţă, în direcţia alteia şi a flirtat uşor cu o doamnă destul de în vârstă, care stătea la o a treia masă alături de frumoasa ei fiică și care

a remarcat ce repede crescusem eu, ce mult semănam cu el şi ce frumuşel mă făcusem. Tata i-a cerut chelnerului-şef care, după ce mă numise toată copilăria ,,domnişorule“, trecuse pe nesimțite la „Kemal Bey“, să ne aducă imediat amândurora, pe lângă antreuri precum plăcintă de foi şi lacherdă 1, nişte rachiu.

         - Şi tu vrei, nu-i aşa? m-a întrebat tata. Poţi să şi fumezi, dacă vrei, a adăugat el, de parcă problema fumatului în prezenţa lui nu s-ar fi rezolvat la întoarcerea mea din America, făcându-ne astfel să respirăm amândoi uşuraţi.

         - Aduceţi-i lui Kemal Bey şi o scrumieră, i-a spus unuia dintre chelneri.

         În timp ce-şi sorbea grăbit rachiul, luând în mână şi adulmecând la răstimpuri roşiile minuscule cultivate chiar în sera restaurantului, am simţit că avea ceva în minte, dar că nu se putea decide cum să deschidă subiectul. La un moment dat am privit amândoi pe fereastră şi 1-am văzut în

 

    1. Peşte marin răpitor de talie medie, preparat prin sãrare şi afumare.

 

depărtare pe Şetin Bey stând de vorbă cu şoferii celorlalte maşini care aşteptau la poartă.

         - Să ştii să-l preţuieşti pe Cetin, a spus tata, de parcă și-ar fi exprimat ultima dorinţă.

         - Ştiu.

         - Nu ştiu dacă ştii... Şi să nu râzi niciodată de poveştile acelea religioase pe care le tot spune el. Çetin e un om foarte onest; e politicos, e uman. Aşa e de douăzeci de ani. Dacă o

să mi se-ntâmple ceva într-o bună zi, să ai grijă să nu-l îndepărtezi. Nu-ţi schimba maşina una-două, aşa cum fac parveniţii. E bun şi Chevroletul... Suntem în Turcia şi, cum statul a interzis introducerea în ţară a maşinilor străine noi, intregul Istanbul s-a transformat, cu zece ani în urmă, într-un muzeu de maşini americane vechi, numai că asta n-are nici o importanţă pentru că, uite, noi avem şi cei mai buni mecanici auto.

         - Dragă tată, am crescut în maşina aceea, aşa că nu-ţi face nici un fel de griji, am spus eu.

         - Bravo! a spus tata.

         Cum intrase intr-o atmosferă specific testamentară, venise vremea să abordeze adevăratul subiect care-l preocupa.

         - Sibel e o fată foarte deosebită, foarte plăcută, a spus el.

         Dar nu, nu acesta era adevăratul subiect.

         - Eşti conştient de faptul că nu întâlneşti prea uşor un asemenea om, nu-i aşa? Nu trebuie să răneşti niciodată o femeie, mai cu seamă o floare rară ca ea; trebuie s-o cinsteşti

întotdeauna cum se cuvine.

         Deodată, pe chipul lui şi-a făcut loc o expresie stranie şi sfioasă. A continuat nerăbdător, de parcă s-ar fi infuriat pe ceva:

         - Îţi aminteşti de fata aceea frumoasă ?... Cea cu care m-ai văzut odată în Beşiktaş, vreau să spun... La ce te-ai gândit