- Care fată?

         Tata s-a enervat.

         - Dragul meu, îţi aduci aminte că acum zece ani m-ai văzut în Parcul Barbaros din Beşiktaş cu o tânără foarte frumoasă?

         - Nu, dragă tată, nu-mi aduc aminte.

         - Cum să nu-ţi aduci aminte, băiete?! Ne-am întâlnit nas în nas. Eram cu o fată foarte frumoasă.

         - Ce s-a-ntâmplat după aceea?

         - După aceea ai întors capul cu eleganţă, ca să nu-l faci pe tatăl tău să se jeneze. Îţi aduci aminte?

         - Nu-mi aduc aminte.

         - Nu, ne-ai văzut!

         Nu-mi aminteam de o asemenea întâlnire şi mă străduiam să-i demonstrez tatei acest lucru. După o lungă discuţie în contradictoriu care m-a indispus, ne-am gândit amândoi că

poate dorisem să uit că-i văzusem şi chiar izbutisem acest lucru. Sau poate că ei crezuseră, neliniştiţi cum erau, că-1 văzusem. Aşa am ajuns să abordăm subiectul real al discuţiei:

         - Fata aceea a fost iubita mea vreme de unsprezece ani şi era foarte frumoasă, a spus tata, reunind într-o singură frază cele două elemente esenţiale ale subiectului.

         Faptul că nu văzusem cu ochii mei frumuseţea acelei femei, despre care înţelegeam că tata plănuia să-mi vorbească de mai multă vreme, sau, şi mai rău, că o dădusem uitării pe

frumoasa femeie pe care o văzusem, îl indispunea puțin pe tata. A scos din buzunar, cu un gest brusc, o mică fotografie alb-negru: era fotografia unei femei foarte tinere, brunete,

melancolice, şi fusese făcută în Karaköy, pe puntea din spate a unui vapor al Liniilor Orăşeneşti.

         - Uite-o, ea este, a spus el. Fotografia a fost făcută în anul în care ne-am cunoscut. Din păcate e foarte tristă, aşa că nu se vede limpede cât e de frumoasă. Acum îţi amintești?

         Am tăcut. Mă irita faptul că tata-mi vorbea în voie despre una dintre iubitele lui, chiar dacă era o iubită ,,de pe vremuri“. Atunci nu reuşeam însă să-mi dau seama ce anume mă

exaspera la povestea aceea.

         - Bagă de seamă, să nu-i spui fratelui tău ceea ce-ţi voi povesti eu acum, a spus tata, punând fotografia la loc, în buzunar. El este rigid, nu pricepe. Tu ai văzut America, aşa

că nu-ţi spun ceva care-ar putea să te stânjenească. De acord?

         - Sigur, dragă tată.

         - Ascultă atunci, a spus tata, şi mi-a povestit ceea ce avea de povestit, sorbindu-şi rachiul cu înghiţituri mici.

         O văzuse pentru prima oară pe fata aceea frumoasă ,,cu şaptesprezece ani şi jumătate în urmă, într-o zi cu ninsoare din ianuarie 1958“ şi fusese nespus de impresionat de frumusețea ei pură, inocenta. Fata lucra la compania Satsat, pe care tata o înfiinţase de curând. Mai întâi deveniseră prieteni de serviciu, însă după aceea relatia lor luase o turnură ,,mai serioasă şi mai sentimentala“, în ciuda celor douăzeci şi şapte de ani care-i despărţeau. La un an după ce

începuse legătura cu chipeşul ei patron (am calculat imediat că pe vremea aceea tata avea patruzeci şi şapte de ani), fata fusese silită de tata să renunțe la serviciu şi plecase de la

Satasat. Tot la presiunile tatei, nu-şi mai căutase de lucru în altă parte şi începuse să ducă o viaţă discretă într-un apartament de bloc din Beşiktaş, cumpărat de tata, visând că într-o bună zi aveau să se căsătorească.

         - Era o persoană foarte bună la inimă, foarte afectuoasă, foarte inteligentă, foarte aparte, a spus tata. Nu semăna deloc cu alte femei. Am avut câteva escapade, dar n-am fost îndrăgostit de nimeni aşa cum am fost de ea. M-am gândit mult s-o iau de soţie, băiete... Dar ce s-ar fi întâmplat cu mama ta, ce s-ar fi întâmplat cu voi...

         Am tăcut o vreme amândoi.

         - Nu mă-nţelege greşit, fiule, nu spun că m-am sacrificat sau mai ştiu eu ce ca să fiţi voi fericiţi. De fapt, ea era cea care-mi cerea, desigur, să ne căsătorim. Am amăgit-o ani de zile. Nu puteam concepe viaţa fără ea, iar când n-o vedeam sufeream imens. Nu ţi-am putut vorbi, n-am putut vorbi nimănui despre aceste necazuri. Apoi, într-o bună zi, mi-a spus „alege !“. Fie mă despărţeam de mama ta şi mă căsătoream cu ea, fie mă părăsea. Mai ia nişte rachiu!

         - Ce s-a întâmplat după aceea?

         După un moment de tăcere, tata a spus:

         - Cum nu mă puteam despărţi de mama ta, de voi, m-a părăsit.

         Rostirea acestor cuvinte îl obosise, dar îl şieliberase. Când m-a privit în faţă şi şi-a dat seama că putea continua, s-a relaxat şi mai mult:

         - Sufeream mult, nespus de mult. Fratele tău se căsătorise, iar tu erai în America. Dar, desigur, căutam să-i ascund mamei tale durerea pe care o-ncercam. Faptul că sufeream în taină, ca un hoţ, era o altă amărăciune. Bineînțeles că mama ta îi simţise prezenţa, aşa cum se întâmplase și cu celelalte amante ale mele, şi pricepuse că la mijloc era ceva serios, aşa încât nu scotea o vorbă. Trăiam acasă, alături de mama ta, de Bekri şi de Fatma, de parcă am fi fost la un hotel, prefăcându-ne că eram o familie. Vedeam că suferinţa mea n-avea deloc de gând să se curme, că înnebuneam dacă mai continuam aşa, dar nu puteam sub nici o formă să fac

ceea ce ar fi trebuit să fac. Pe atunci, şi ea (îmi ascundea numele femeii) era foarte tristă; mi~a spus că o ceruse în căsătorie un inginer şi că, dacă nu mă hotăram, avea să se căsătorească cu altcineva. Dar n-am luat-o în serios... Fusesem primul bărbat din viaţa ei. Mă gândeam că n-avea să dorească pe altcineva, că ,,blufa“. De fapt, chiar dacă aş fi gândit altfel şi aş fi fost cuprins de îngrijorare, n-aş fi putut face nimic. De aceea, mă străduiam să nu mă mai gândesc

deloc la asta. Îţi aminteşti că ne-am dus odată cu toții la târgul de la Izmir, cu maşina condusă de Şetin... Când ne-am întors, am auzit că s-ar fi măritat cu altcineva, dar nu mi-a venit să cred. M-am gândit că răspãndise vestea aceea ca să mă impresioneze, să mă facă să sufăr. Îmi respingea toate propunerile de a ne întâlni, de a sta de vorbă şi nu răspundea la telefon. A vândut şi apartamentul pe care i-l cumpărasem şi